Remember

Ce departe ești, întunecata mea iubită,
prin pereții odăii te văd ca prin sită,
și te-aud chemându-mă ca din altă planetă
și-mi scrii poezii pe obrazul de cretă.

E posibil, e posibil oare să nu pot muri,
să-ți aud vocea suind treapta nopții, și suind în zi,
să mă ridic din pat ca o stafie, ca marinarul de veghe,
să te zăresc în somn de la o mie de leghe?

Da, e posibil, întunecatul meu iubit,
să mă auzi cântând chiar când voi fi murit,
să mă vezi aieve în cereasca oglindă
și în părul meu stele să se stingă și să se aprindă.

Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece,
dacă dragostea mea ca un frig o să te sece,
dacă îmbrățișarea mea te va face să suferi
aducându-ți aminte, nu, să nu te superi.

Portret

Ridică-te din jilț, tată,
o, ce mare te-ai făcut,
ți-a crescut barba imensă,
de nu-mi spuneai Emil, nu te-aș fi cunoscut.

Și mâinile tale sunt pline de pământ, de ceață…
Cum ai ajuns aici dintr-o noapte fără hotare?
N-ai găsit pe acolo un ac și un fir de ață
ca să-ți coși haina și desfundatele buzunare?

Subterani, de ce i-ați ros ghetele?
De ce i-ai spart sticla ochelarilor, tu argilă?
Noapte, de ce i-ai topit pe buze
veninoasa pastilă?

O ultimă întrebare

Tu, care-mi vorbești doar in surdină,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrită noapte, spune-mi,
n-ai văzut cumva lunecând o stea ?

Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrima de cleștar,
dar un om s-a încovoiat si a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisa de Dumnezeu cuiva…
Dar, noapte senină, vistiernică a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura?

Un dor fără sațiu

De un dor fără sațiu-s învins
şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adânc,
un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.
Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spații,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parc-aş visa o planetă pierdută.
E atîta nepace în sufletul meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără sațiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

Spectacol

Elita luase loc la parter
și proștii sus, aproape de cer.
In lojă stătea o întâmplare cam abătută
și un năprasnic destin în mare ținută.
Un dezastru tare cât zece
tot spera ca totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfășurat în lințoliu.
O răceală
vagabonda prin sală.
O inocență
strălucea printr-o totală absență.
Piesa era o răfuială
între virtute și greșeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii îşi îndrugau rolul,
dar, încet, îi înghițea nămolul;
în pauze, tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Și când căzu cortina
toți se-ntrebau cine poartă vina
Și cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe îndelete.
Atunci apăru la rampa Ariel
si jerbe de flăcări si anemone
pentru mult prea onorabilii „dramatis personae”.
Și această ficțiune, în tuș, în cărbune,
și spectacolul amuzant
au dispărut în neant.

________________________

Un dor fără sațiu am și eu de poezie bună, adevărată și de prima dintre ele, Remember, care era și cîntată pe vremea cenaclului. Nu mai știu de cine și nu o regăsesc pe YT nicicum, dacă-și aduce aminte cineva…