Arhivă personală

Mă iartă Doamne, că iubesc
Toți oamenii prezenți sau foști,
Natura cu-al ei sfânt mereu firesc,
Dar, Doamne, nu îi pot iubi pe proști.

Vezi, Doamne, tac și sunt smerită,
Deși în mine încă se mai luptă oști
Ascunse sub o mască azi cernită,
Dar, Doamne, nu îi pot iubi pe proști.

Dacă te uiți la mine, Doamne,
Se poate să nu mă mai recunoști,
M-am împăcat cu ierni, cu toamne,
Dar, Doamne, tot nu-i pot iubi pe proști.

Nu cred că ne-ai vrut, Doamne, soli
Ai neștiinței, apatici și anoști,
Tristi, plini de suferințe și de boli,
Și, mai presus de toate, niște proști.

Pe undeva e strecurată o greșeală
În planul cel divin de omenie,
Îmi iartă, Doamne, vaga îndoială
Și, uneori, și propria-mi prostie!