Arhivă personală

Îl trezi miorlăitul unei pisici supărate de prin curțile vecine, cu ceva momente mai devreme decât de obicei și simți cumva că acest minuscul fapt, ieșit din tiparul existenței pe care și-o crease cu sârg, nu-i chiar în regulă.
Ziua se crăpa ușor, obișnuită și independentă, cafeaua își aștepta ora programată, toate erau cum le știa în jur – siguranța lui de om matur și împlinit. Doar jumătatea aceea de oră își căsca hăul în fața lui, cerându-și hămesită dreptul de a fi umplută.
Și-atunci făcu ce nu face niciodată dimineața. Deschise rețeaua de socializare pe care își făcuse și el, formal, un cont. Nu era dependent, nici nu credea în ea prea mult, dar mai întreținea unele legături altfel pierdute și, mai ales, privea spectacolul lumii din jur, relativ senin și plictisit. Uneori amuzat.
Într-un ciudat elan de generozitate, din când în când chiar dădea aprecieri. O făcea rar, doar în astfel de clipe, nu mințea dându-le, dar nici nu-i păsa atât încât să fie constant în această acțiune virtuală sporadică. O perioadă apăsa pe butoane, să se simtă în rând cu lumea, o perioadă privea pasiv.
Apoi, treptat, fiindcă îi cunoștea aproape pe toți cei câțiva „prieteni” pe care îi avea, se aventură să apese din an în an, cum se spune, deși nu avea anul de când avea contul, pe celelalte semne.
Când era bine dispus, mai comenta, pe ici, pe colo. Prinsese curaj să folosească și emoticoanele și tot ce i se mai oferea acolo, în acea aplicație și pe zi ce trecea parcă îl prindea jocul și pe el. Ce rău era în asta, la urma urmei, avea orele lui fixe de intrat în aplicație pe care încă niciun eveniment nu i le tulburase, vedea ce fac ceilalți și mai zicea din când în când și el ceva. Doar toți făceau același lucru.
E drept că îl cam deranjau reclamele, care se întețiseră, la fel și grupurile în care tot era invitat să intre, deși nu era mare amator. Era, prin forța împrejurărilor, în două grupuri, mai mult formal și acolo, iar acum i se propuneau altele și altele, fără să poată opri fenomenul.
Din al treilea grup ieșise, deși nu era adeptul gesturilor definitive. Era despre piese auto și îl interesa, dar degeneraseră cu ocazia unor alegeri și se certaseră urât unii. Își aruncaseră vorbe cu care nu era prea obișnuit și era hotărât să nu treacă cu vederea orice.
Cu reclamele se descurca, era de modă veche și nu comanda în general de pe net, dar tot se mai mira când tasta un cuvânt în altă parte și apoi aplicația, parcă vorbită cu tot netul, îi sugera obiecte sau servicii legate strâns de cuvântul tastat.
Făcu, deci, click pe iconița rețelei respective și îi apăru, ca de obicei, întrebarea primordială și aparent prietenoasă, pe care nu o băgase vreodată în seamă serios: la ce te gândești? Vru să treacă peste, încercând să deruleze imaginile obișnuite, aproape știute pe dinafară.
Cu un efort deja prea mare pentru ora matinală și în surdina unei neliniști necunoscute, reuși.
Dar pisicuțele virtuale îmbrăcate după sezon sau sărbătoare, cafeluțele încadrate de trandafirași dantelați cu auriu, glumele în diverse limbi sau animate și pozele cunoscuților denotând fericiri terestre dispăruseră toate.
Reuși cu groază crescândă să vadă câteva imagini și mici clipuri, majoritatea desprinse parcă din site-urile cu trailere pentru filme horror sau și mai rău. Erau frânturi de scene în care se amestecau și unele chipuri cunoscute, recunoștea personajele și nu pricepea nimic. Opri sonorul speriat și privirea îi căzu din nou pe bucla semnului acelei întrebări, la ce te gândești…
… N-o putea alunga din minte. Dar vedea, fizic, pe ecranul telefonului, cum i se conturează pătrățelul clasic al unei postări, lui, care nu posta de obicei mai nimic. Și în acel pătrat începu, cu senzația de vis interzis, un videoclip. A văzut întâi o stradă, apoi undeva în fundal își zări mașina parcată, apoi pași, bustul celei care a…
… Închise și brusc înțelese totul. Întrebarea imposibil de ignorat scotea din subconștient și transforma automat în imagine, la citirea ei, prin cine știe ce soft actualizat peste noapte, cel mai ascuns gând al fiecăruia dintre utilizatori.
Încremenit pe ecran, se întrebă, cu rațiunea revenită rapid după uimire, ce timp automat de programare avea gândul ascuns, odată scos din sine, până să se transforme în postare. Părea sincron.
Se mai întrebă dacă chiar își dorește să le știe pe ale celor din jur. Nevastă, copii, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunoscuți, toți cei cu cont pe care îi putea vedea.
Și dacă, știindu-le, știindu-l măcar pe al lui însuși până la capăt, folosea la ceva. Dacă avea, totuși, vreun gând de ascuns.
Undeva, departe, parcă-n altă lume, auzi atunci clinchetul final al expresorului. Cafeaua calculată zilnic de cu seară era gata. Câinele, știindu-și ora, își cerea micul dejun, soarele de sfârșit de vară își făcea și el datoria, punctual.
Copilul cel mic se trezise, gata de școală și morocănos de formă, ca de obicei, așteptând să își primească alintul cuvenit din zori. Trecu de câine cu o mângâiere ritualică și privi în jur.
Cum tatăl lui rămăsese nemișcat în pragul bucătăriei, se apropie tiptil:
– … Tati…? La ce te gândești…?
Atunci tatăl, cu o mișcare sigură, șterse aplicația definitiv de pe telefon și-și văzu de viață.

Agora Artelor nr. 4/2021

https://www.sionoeditura.com/product/ehmeya/