
Îl trezi miorlăitul unei pisici supărate de prin curțile vecine, cu ceva momente mai devreme decât de obicei și simți cumva că acest minuscul fapt, ieșit din tiparul existenței pe care și-o crease cu sârg, nu-i chiar în regulă.
Ziua se crăpa ușor, obișnuită și independentă, cafeaua își aștepta ora programată, toate erau cum le știa în jur – siguranța lui de om matur și împlinit. Doar jumătatea aceea de oră își căsca hăul în fața lui, cerându-și hămesită dreptul de a fi umplută.
Și-atunci făcu ce nu face niciodată dimineața. Deschise rețeaua de socializare pe care își făcuse și el, formal, un cont. Nu era dependent, nici nu credea în ea prea mult, dar mai întreținea unele legături altfel pierdute și, mai ales, privea spectacolul lumii din jur, relativ senin și plictisit. Uneori amuzat.
Într-un ciudat elan de generozitate, din când în când chiar dădea aprecieri. O făcea rar, doar în astfel de clipe, nu mințea dându-le, dar nici nu-i păsa atât încât să fie constant în această acțiune virtuală sporadică. O perioadă apăsa pe butoane, să se simtă în rând cu lumea, o perioadă privea pasiv.
Apoi, treptat, fiindcă îi cunoștea aproape pe toți cei câțiva „prieteni” pe care îi avea, se aventură să apese din an în an, cum se spune, deși nu avea anul de când avea contul, pe celelalte semne.
Când era bine dispus, mai comenta, pe ici, pe colo. Prinsese curaj să folosească și emoticoanele și tot ce i se mai oferea acolo, în acea aplicație și pe zi ce trecea parcă îl prindea jocul și pe el. Ce rău era în asta, la urma urmei, avea orele lui fixe de intrat în aplicație pe care încă niciun eveniment nu i le tulburase, vedea ce fac ceilalți și mai zicea din când în când și el ceva. Doar toți făceau același lucru.
E drept că îl cam deranjau reclamele, care se întețiseră, la fel și grupurile în care tot era invitat să intre, deși nu era mare amator. Era, prin forța împrejurărilor, în două grupuri, mai mult formal și acolo, iar acum i se propuneau altele și altele, fără să poată opri fenomenul.
Din al treilea grup ieșise, deși nu era adeptul gesturilor definitive. Era despre piese auto și îl interesa, dar degeneraseră cu ocazia unor alegeri și se certaseră urât unii. Își aruncaseră vorbe cu care nu era prea obișnuit și era hotărât să nu treacă cu vederea orice.
Cu reclamele se descurca, era de modă veche și nu comanda în general de pe net, dar tot se mai mira când tasta un cuvânt în altă parte și apoi aplicația, parcă vorbită cu tot netul, îi sugera obiecte sau servicii legate strâns de cuvântul tastat.
Făcu, deci, click pe iconița rețelei respective și îi apăru, ca de obicei, întrebarea primordială și aparent prietenoasă, pe care nu o băgase vreodată în seamă serios: la ce te gândești? Vru să treacă peste, încercând să deruleze imaginile obișnuite, aproape știute pe dinafară.
Cu un efort deja prea mare pentru ora matinală și în surdina unei neliniști necunoscute, reuși.
Dar pisicuțele virtuale îmbrăcate după sezon sau sărbătoare, cafeluțele încadrate de trandafirași dantelați cu auriu, glumele în diverse limbi sau animate și pozele cunoscuților denotând fericiri terestre dispăruseră toate.
Reuși cu groază crescândă să vadă câteva imagini și mici clipuri, majoritatea desprinse parcă din site-urile cu trailere pentru filme horror sau și mai rău. Erau frânturi de scene în care se amestecau și unele chipuri cunoscute, recunoștea personajele și nu pricepea nimic. Opri sonorul speriat și privirea îi căzu din nou pe bucla semnului acelei întrebări, la ce te gândești…
… N-o putea alunga din minte. Dar vedea, fizic, pe ecranul telefonului, cum i se conturează pătrățelul clasic al unei postări, lui, care nu posta de obicei mai nimic. Și în acel pătrat începu, cu senzația de vis interzis, un videoclip. A văzut întâi o stradă, apoi undeva în fundal își zări mașina parcată, apoi pași, bustul celei care a…
… Închise și brusc înțelese totul. Întrebarea imposibil de ignorat scotea din subconștient și transforma automat în imagine, la citirea ei, prin cine știe ce soft actualizat peste noapte, cel mai ascuns gând al fiecăruia dintre utilizatori.
Încremenit pe ecran, se întrebă, cu rațiunea revenită rapid după uimire, ce timp automat de programare avea gândul ascuns, odată scos din sine, până să se transforme în postare. Părea sincron.
Se mai întrebă dacă chiar își dorește să le știe pe ale celor din jur. Nevastă, copii, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunoscuți, toți cei cu cont pe care îi putea vedea.
Și dacă, știindu-le, știindu-l măcar pe al lui însuși până la capăt, folosea la ceva. Dacă avea, totuși, vreun gând de ascuns.
Undeva, departe, parcă-n altă lume, auzi atunci clinchetul final al expresorului. Cafeaua calculată zilnic de cu seară era gata. Câinele, știindu-și ora, își cerea micul dejun, soarele de sfârșit de vară își făcea și el datoria, punctual.
Copilul cel mic se trezise, gata de școală și morocănos de formă, ca de obicei, așteptând să își primească alintul cuvenit din zori. Trecu de câine cu o mângâiere ritualică și privi în jur.
Cum tatăl lui rămăsese nemișcat în pragul bucătăriei, se apropie tiptil:
– … Tati…? La ce te gândești…?
Atunci tatăl, cu o mișcare sigură, șterse aplicația definitiv de pe telefon și-și văzu de viață.

Super fain! Ce ți-e și cu viața asta virtuală. Bulversează omu’. Iar mi-a plăcut. Mulțumesc! 😘❤️
ApreciazăApreciat de 1 persoană
am renunța toți, dac-ar fi așa :)))
pupici și mulțumesc, Ina!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Parcă m-ai descris pe mine, în mare parte. Doar că nu am un câine care să mă salveze. 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cîine găsim ușor, Petru 🙂
Cu altele-i mai greu, dar nu e cazul ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
… și-atunci i-am condamnat pe toți la moarte!!! 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
… nu sînt foarte sigură c-aș vrea să știu materializarea gîndurilor tale… :)))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ziceai că nu te pricepi la chestii horror. Și iată a doua postare care-mi dovedește că te-ai subapreciat. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mai știi pe ce pantă o iau…? 😀😀
Sper că remarci finețea horror-ului, așa, doar sugerat ușurel… :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Firește! Dar tot sunt îngrozită. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Jo! Tu-ți zici îngrozită, dar eu te văd mai mult decît drăguță ❤☕☕
ApreciazăApreciază
De regulă spun ce gândesc. Doar mă știi… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
❤❤ îndrîznesc să spun că da 🙂
ApreciazăApreciază
Mulțumesc, Jo! Tu-ți zici îngrozită, dar eu te văd mai mult decît drăguță ❤☕☕
ApreciazăApreciază
Buu-huu-huu! 😀
Mda, cred că întrebarea asta pe unii îi cam urmăreşte din umbră şi ajunge obsesie.
Dar chiar, oare noi, când întrebăm pe cineva, chiar vrem să ştim la ce se gândesc? 😀
Cred că nici FB-ul nu vorbeşte serios când întreabă.
Eu sunt ca omul tău la începutul poveştii. Citesc pe sărite, că nu vrea fb-ul să-mi afişeze ce vreau eu, rar apăs pe butonel, şi mai rar comentez. Dar postez fără să-i zic la ce mă gândesc. Că de obicei e cu „cine naiba m-a pus să-mi fac eu fb…” şi dacă scriu exact ce gândesc, mă suspendă pe motiv de încălcare a ceva 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Uneori chiar vrem să știm, zic eu 🙄😀
Dar, în majoritatea dăților, cred că e protocol…
ApreciazăApreciază
Eu ma gandesc la faptul ca de fiecare data cand cineva mi-a pus intrebarea asta, primul meu gand a fost de cat de personala, de intima e, ca si cand acel cineva ti-ar desface sufletul si mintea si s-ar uita inauntru, si tocmai de aceea n-am avut niciodata dorinta sa raspund, pentru ca nu as f fost cred in totalitate transparenta. Mie-mi place sa decid care ganduri sa tin si pe care sa le impart cu ceilalti. In plus, cred ca-i o chestiune de corectitudine cu noi insine… Dar chiar asa, tu la ce e gandesti?!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sincer… în viața reală, vorba ta, mi-e greu să răspund sau prefer să-mi țin, de multe ori, gîndurile pentru mine. Dar cînd postez ceva, mă gîndesc de fiecare dată cum să scot cît mai mult umor din chestia respectivă 😀 cî nu-s genul care să mă plîng sau să tun și fulger, chiar și la alea caut partea amuzantă 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sincer, abia de curand mi-am dat seama, dupa ani si ani, ca facebook-ul ma intreaba „What’s on your mind?” Probabil, de multe ori mai nimic, din moment ce sunt zile in care nu postez nimic pe pagina. 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😀 nici eu n-o băgam de seamă pe întrebare, dar i-am văzut pe alții impresionați și așa am și remarcat-o…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Poveste ta mi se pare o descriere prea cuminte a unei realități dure. Dependența de rețelele de socializare poate fi atât de puternică, încât o consider un lucru rău pentru mine. Așa că mi-am propus ca în Săptămâna Mare, pe lângă cele spirituale, postul să însemne ignorarea completă a acestor rețele( doar pentru acea săptămână 🙃).
De aceea, sfârșitul povestirii mi se pare desprins dintr-un SF. 😜
ApreciazăApreciat de 1 persoană
păi e sf, dar, dac-ar fi real, să vezi atunci ce am posti majoritatea subit, indiferent de sărbătorile religioase… :))
ApreciazăApreciază
nu stiu de ce mi-e drag de copilul ala mic si morocanos! 😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
nu-i prea greu de ghicit… 🙂 neața bună pe dock ❤
ApreciazăApreciază