Raluca Turliu blog

Deschise laptopul, cu grijă la cafeaua sofisticată de alături. Pățise alte dăți incidente mărunte și acesta i se defectase, puțin dar bine, tocmai în momentele când ar fi putut da răspunsuri memorabile sau ar fi participat la evenimente online unde se putea remarca. Ca un făcut fusese, așa că avea de atunci mare grijă.
Deși se uita pe facebook cu religiozitate în fiecare zi, își dezactivase butonul de prezență, astfel încât ceilalți să nu o vadă. Făcea asta din când în când. Lipsea câte două, trei luni – se arăta offline, nu mai posta nimic, nu mai comenta nicăieri, nu dădea un like, nimic. Apoi revenea spectaculos, cu câte o poză cât de sexi îi mai permitea vârsta, vreun citat deosebit și bine încadrat, o știre trăsnet a zilei. Găsea ea ceva să ia ochii utilizatorului obișnuit. Și abia apoi începerea delirul. Cineva oarecare observa postarea și-o întreba ce mai face. Atât – era suficient pentru rostogolirea ulterioară a uralelor de revenire și a adorabilelor întrebări: ce s-a întâmplat, unde-ai fost, ești bine, ai pățit ceva, arăți superb, ești minunată… nici nu-și dorea mai mult. Nu conta că nimeni n-o întrebase în particular aceleași lucruri. În fapt, pentru aceste momente publice scurte, dar unice, bătea mătănii să reziste fără facebook lunile în care nu dădea un semn.
Era singură și viața ei reală, deși bună, era searbădă. Așa că, atunci când se îndrăgostise de bărbatul pe care părea să-l fi așteptat o viață, n-a mai ținut cont că mai avusese de câteva ori, în aceeași viață, această impresie.
Nu era, ce-i drept, pe un cal alb la poza de profil; doar pe o Honda, model vechi, cu casca pe jumătate de cap, cât să nu i se vadă chelia descoperită ulterior. Dar și ea își făcea câte douăzeci și cinci de poze, din care alegea una singură, retușând-o și pe aceea puțin, deci putea trece cu vederea.
Pusese, așadar, ochii pe el într-un grup mai nou cu care se împrietenise, tot virtual, fiind încântată de modul în care acesta răspundea, de cât de spiritual părea mereu, de o tandrețe generală a lui din unele replici pe care ar fi vrut-o doar pentru ea. Încercă, pe aceeași lungime de undă a replicilor, să-i capteze atenția și reuși repede. Însă el, prințul virtual, nu îi acorda atenție exclusivă, așa cum și-ar fi dorit, așa că avansurile ei subtile, sub masca glumei permanente, sporiră.
Îl înconjură cu inimioare până și la banalele check-in-uri sau la vreo farfurie cu scrumbii prăjite. Îi acordă atenție și susținere în tot ce făcea, se împrieteni cu prietenii lui – așa a aflat și de nevastă, dar a dat din umeri cu indiferență. Îl mirosise bine, nu nevasta era problema de depășit. Se apucă cu sârg, ca de o sarcină de serviciu, să discrediteze toată suflarea virtuală feminină căreia el îi dădea, după părerea ei, prea multă apă la moară. Munci mult și nu avu somn câteva luni întregi, în care rămase activă pe facebook, deoarece numai acolo se petrecea totul.
În cele din urmă, reuși. Lichidă orice concurență și îl captă integral. Știu asta într-o dimineață, când văzu o postare anume a lui. Una banală, în care scria ceva de „luminițele” orașului, dar nu avea nici cea mai mică îndoială că era un mesaj subliminal pentru ea. O chema Luminița, el nu folosea diacritice, iar acel „ț” îngroșat fu ca un semnal de „gata, sunt al tău” pentru ea.
Apoi a fost ușor o perioadă. Mergea ca pe roate, își scriau acum pe messenger de dimineața până seara, fără oprire, semi-declarații, aluzii, iluzii, confuzii… era fericită. Avea un iubit virtual, era apreciată și lăudată permanent, avea floricele și cățeluși cu inimioare în brațe la discreție.
După un timp, își dădu seama că nu-i ajunge și vru mai mult. Întâlniri reale, dragoste adevărată. Doar erau un bărbat și o femeie, nu poți să spui una și să faci alta. El aluneca, însă, mereu printre invitațiile și propunerile discrete și atunci ea s-a supărat. A fost prima lor ceartă, cu jucării strânse, cu tot.
Și dacă, de când vorbeau în privat, nu se mai băgau și public în seamă, a început el acum să o înconjoare cu atenții, publice, firește, de împăcare, încercând să o înduioșeze. Ea a tunat și-a fulgerat puțin, exact cât îi stă bine unei femei refuzate, cu citate negative sau de inimă albastră, potrivite cu situația.
În cele din urmă, s-au împăcat. Prințul, foarte atent la dozarea evenimentelor, dar făcându-se că n-are scăpare, s-a dus la o întâlnire reală, cu flori și bomboane. Puterea pasiunii reale, însă, nu a putut-o depăși pe cea a pasiunii virtuale, așa că momentul ei intim de glorie pe facebook a fost acela în care a postat buchetul de flori de la el și a primit inimioară cu felicitări de la nevasta lui. A fost în al nouălea cer.
Dar norii se adunau și amestecul virtualului cu realul nu dădea rezultatele scontate. El începu s-o ignore din nou și ea se supără iar, gândindu-se la alte stratageme.
El dându-se și mare creștin pe facebook, ea începu să posteze slujbe, rugăciuni, poze bisericești. El, care alte dăți ar fi deschis lista virtuală cu „amin” – de altfel, la alții o făcea nonșalant – acum tăcea mâlc. Nu mergea așa.
El fiind și mare amator de glume, îndeosebi cu substrat, ea se apucă să caute și să posteze numai din acestea. El rămase imun. Ale altora erau bune, ale ei – nu.
Pentru că se pricepea la întors fraze din condei și ea, într-o zi postă o mare declarație universală, ceva în genul „vă iubesc pe toți, dragii mei”, cu câteva floricele adiacente, în urma căreia avu un succes ieșit din comun. La toți ceilalți, numai la el nu.
S-a pus și pe acte de caritate, doar-doar va înduioșa. A donat niște lucrușoare și bănuți, cu pozele aferente obligatorii, și-a înduioșat. Curgeau inimioarele pe facebook-ul ei. Se uita mereu să vadă cine i-a mai dat. Nimic. Una singură lipsea, deși îl vedea online de câte ori se uita la lista cu utilizatorii activi.
Până la urmă s-au mai împăcat și s-au mai certat de câteva ori, s-au blocat și deblocat, dar idila scăzuse mult în intensitatea farmecelor ei. Se aplatizase atât, încât, prinzând o ocazie, ea plecă din țară, să lucreze în altă parte, deconectându-se din nou și absentând cu adevărat virtual, pentru prima oară de când avea cont, câteva săptămâni.
Iar acum, în țară nouă, proaspătă și plină de schimbările reale din ultimul timp, deschise laptopul cu înfrigurare, pregătită să revină și să înceapă cu un check-in triumfal. Însă, derulând în sus și-n jos, văzu cu uimire că nimic nu se clintise în rețeaua virtuală. Se simțea ca în vechiul loc, cu vechile suferințe.
Încercă, mirată, un mic joc – închidea și deschidea laptopul cu facebook-ul activ, fiind atentă la senzațiile ei și monitorizându-și sentimentele. Cu capacul laptopului lăsat, privi la un moment dat în jur, atrasă de țipătul maiestuos al unui vultur din noul peisaj alpin și, întinzând mâna spre ceșcuța de cafea cu arome reale, își spuse că poate nu e prea târziu să trăiască.

Ehmeya

_______

Apărută în Agora Artelor nr. 4/2021