Arhivă personală

Noi, oamenii mari, avem, mai toți, de obicei, câte o carte, poate două, trei, de suflet. Rămasă prin unghere mai greu de cotrobăit, de care ne mai aduce aminte cine știe ce detaliu cotidian și care, la reîntâlnire, ne aruncă înapoi, în timpul imemorial al primei ei citiri.
Eu am avut trei, de aceea mi-am permis să plusez; una dintre ele este Un animal înzestrat cu rațiune, de Robert Merle.
E o alegere subiectivă, desigur…
Eram elevă în anii de splendoare epatantă a comunismului și toate vacanțele mele de iarnă și de vară, până am terminat liceul, se întindeau invariabil între dealurile și văile Moldovei, în satul bunicilor.
Bunicii, învățători amândoi, ieșiseră la pensie și aveau, pe lângă toată frumusețea tuturor bunicilor lumii, un pod plin de cărți, unde dădeam mereu iama ca într-o bucătărie mirosind a minuni proaspăt scoase din vatră. N-am știut niciodată motivul, dar titlurile lor se mai schimbau de la an la an și întotdeauna găseam măcar o carte pe care n-o mai văzusem pân-atunci.
Acolo mă refugiam în mai toate după-amiezile lungi de vară în care eram pusă să mă odihnesc după prânz. Detestam visceral obiceiul și mă prefăceam mereu că mă duc în camera mea, de unde ieșeam pe cealaltă ușă, din spatele casei și mă duceam direct la scara care urca în pod. Descoperisem refugiul acesta mirific, îmi făcusem un culcuș între două bârne mari, dintr-o saltea veche, luam cu mine ce pisoi mici găseam prin curte și devoram cărți de toate felurile.
Nu mă mir să fi citit și vreun curs de pedagogie vechi, deși este evident că din ele, ca și din toate cărticelele acelea mici, Știința pentru toți, nu mi-a rămas nimic în minte.
Și astfel într-o zi am ajuns și la această carte, pe care am citit-o pe nerăsuflate, atât de altfel era față de stilul deja cunoscut al romanelor de dinainte.

Calameo

Nu știu să spun nici azi ce fel de carte e. Factorul declanșator al amintirii a fost o discuție cu un fost marinar din Constanța, care-mi povestea cum au înotat odată cu delfinii pe lângă navă. N-am recitit-o de atunci și abia acum, când scriu, am regăsit-o într-un anticariat, uitată, singură, cu aceeași copertă veche, pe care am recunoscut-o ca pe un gând intim și drag.
Roman de anticipație? Ficțiune științifică? Aparent, da. De fapt, nu – scria autorul însuși despre cartea lui, în 1967, anul apariției ei.
Tot el și-l definește puțin mai târziu ca fiind un fel de ficțiune politică, o operă hibridă între literatură și biologie. Acțiunea se petrece în America și acest fapt, legat de cuvinte ca cercetători, submarin și apărare națională, pe lângă autodefinirea genului romanului, în mod sigur creează conexiuni nedorite – sau îmi place mie să cred așa – în mintea oricărui cititor.
Romanul a apărut la noi la Editura Militară și, din sumarele mele cunoștințe, nu a fost reeditat. Mărturisesc că nu știu mai nimic despre cercetările și experimentele cetologilor și poate că tot autorul are dreptate când spune că rezultatele acestora se fac publice în general mult mai târziu față de momentele obținerii lor, sau poate deloc, în funcție de interesele zilei. Însă mie personal ceva mai subuman decât folosirea delfinilor într-un război rece sau cald de către specia umană nu mi se pare că poate fi.
Dar n-aveam astfel de considerente la vârsta la care am citit cu atâta patimă cele trei sute și ceva de pagini, cu termenii și acțiunile lor militare cu tot, în podul bunicilor, eram fascinată atunci doar de legătura dintre om și delfin și de căutarea cu nuanțe divine – mi se părea mie… – a unui limbaj comun între noi și ei.

Arhivă personală

Erau doi delfini în carte, Fa și Bi, un el și o ea, țin minte. Și mai țin minte că instructorilor lor – nu știu dacă e cel mai nimerit cuvânt – ei, delfinii, le spuneau Ma și Pa. Și că într-o zi a venit un străin interesat de activitatea lor, care i-a întrebat dacă îi iubesc pe oameni. Delfinii au răspuns că doar pe Ma și Pa. Au fost întrebați iarăși de ce. Și au răspuns simplu că nu-i iubesc pe ceilalți oameni, pentru că mint și omoară – o istorie a unei omeniri întregi în două cuvinte, spuse de o altă specie, poate mai inteligentă, care a învățat să comunice pentru a o rezuma.
Iată dialogul, tulburător în contextul cărții, dar cred că și ca atare, regăsit întâmplător – am dat peste el parcă teleghidată, la prima răsfoire:

Arhivă personală

– Bi, zice Sevilla, tu îi iubești pe Pa și Ma?
– Da.
– Și pe ceilalți oameni?
– Nu. Ceilalți oameni nu sunt buni.
Sevilla apropie de buza bărcii pneumatice mâna care ținea microfonul.
– De ce? Ce-au făcut? zise el, aplecându-se spre Bi.
– Mint. Omoară.
Un alt crâmpei de neînlăturat din mintea mea de când l-am parcurs cu aceasta este faptul că, în ciuda tuturor lecțiilor și experimentelor, în ciuda apropierii de oameni și a oricăror încercări, delfinii nu puteau cu niciun chip înțelege un cuvânt.
Fa și Bi nu înțelegeau conjuncția dacă iar acest lucru mi s-a părut atunci uluitor și definitoriu, am început să mă gândesc chiar la ce ne trebuie nouă condițiile și condițional-optativele atâta timp cât rămâne singurul sens neînțeles de către cineva străin de omenire, dar care pare să-i fi perceput restul mersului.
Detaliul neînțelegerii acelui dacă m-a urmărit mult timp. În anii facultății încercam chiar filosofii proprii și ajungeam invariabil la concluzia că dacă nu prea ar avea ce căuta într-o viață de om. Pentru că ne complicăm inutil cu imaginarea – și construirea pe marginea imaginației respective – unor condiții care, din moment ce nu sunt, nu ar avea de ce să fie luate în considerare… Oricum aș fi întors-o, tot lui Fa și Bi le dădeam dreptate.
N-aș ști să răspund spontan la clasica întrebare cum se termină cartea, îmi rămân în general, din tot ce citesc sau trăiesc, mai puțin fapte și mai mult senzații, stări pe retina sufletului. Aștept cu nerăbdare să o recitesc. Am însă un răspuns pentru marea modă a iubirii necondiționate care bântuie curentele artistice și psihologice ale lumii contemporane: cât de utilă e această iubire, presupunând că o exersăm până o reușim, dacă o ținem numai între noi, oamenii și n-o extindem și asupra întregului mediu…?

Arhivă personală

… Pe primii mei delfini adevărați i-am văzut târziu în timp, după zeci de ani, la Delfinariul din Constanța, într-o excursie de școală cu copiii… era un obiectiv inclus întotdeauna aprioric în astfel de evenimente.
Eram pasivă, ca orice matur obișnuit și obosit, când câțiva copii au spus senini că ei nu vor la spectacol.
– De ce…? întrebam noi, oamenii mari, mirați, în cor.
Și copiii ne-au dat plat, fiecare cu cuvintele lui, o singură concluzie, cumulată de mine într-un singur răspuns:
– Să văd… ce? Delfini în cușcă, jucării vii pe bani? Nu are ce să fie nemaipomenit… nu îți dai seama cât de trist e?
Și da, mi-am dat seama brusc, eu cel puțin, cât de tristă era într-adevăr ideea din spatele distracției și mi-a pierit și orice chef de replică, de convingere, de tot. Eram de acord cu ei, nu voiam nici măcar să le alterez percepția naturală cu clișee încetățenite, ba chiar, în ciuda situației în care eram pusă, am fost mândră de felul firesc de a gândi al unor copii de zece ani. Am renunțat, prin urmare, cu ușurință la bilet și am rămas cu ei afară, să nu stea nesupravegheați.
I-am văzut, totuși, din micul culoar până la scaune… Mai intram câte o clipă… Mi s-a strâns sufletul de frumusețea trupurilor lor perfecte și lucioase arcuite în tumbe la comandă și ture repetate într-un bazin atât de mic.
… Ce-ar fi dacă acești delfini și toate celelalte animale ar fi libere în apele și pădurile lor? Văd doar un snobism uman exacerbat în scuza că trebuie să le cunoaștem și studiem de aproape și, mai ales, în ipocrizia argumentului cum că trebuie să le vadă și copiii noștri. Mai cred, de asemenea, că avem destule materiale și înregistrări pentru studiu și vizionări și că putem să continuăm aceste „studii” cu maximă decență pe animalele rănite, în perioada în care sunt recuperate și ajutate să se întoarcă în mediul lor. Și cel mai mult cred că pierderea unor locuri de muncă, a unor spații sau investiții sunt pretexte egoiste care nu au nicicum nimic comun cu actul de a da înapoi naturii ce e al naturii; este deja destul de jenant să ne scoatem banii necesari ducerii traiului zilnic pe spatele exploatării „corect politice” a unor animale.
Nu ar trebui să fie treaba unei specii cum se organizează o altă specie, atâta timp cât delfinii nu ne vor mânca niciodată în apele lor. Nici urșii în pădurea lor – cât nu o considerăm a noastră și nu ne facem casă în mijlocul ei. Nici leii și tigrii în junglă, cât nu suntem mai curioși decât proverbiala curiozitate felină.
Ce-ar fi dacă fiecare am sta la locul nostru dat pe pământ?
… Dar se pare că, în pofida analizei gramaticale sau a poeziei lui Rudyard Kipling, nici oamenii nu înțeleg prea bine dacă.

________

Apărută în Primăvara se numără prozele, editura Inspirescu, 2021

Ehmeya