
Noi, oamenii mari, avem, mai toți, de obicei, câte o carte, poate două, trei, de suflet. Rămasă prin unghere mai greu de cotrobăit, de care ne mai aduce aminte cine știe ce detaliu cotidian și care, la reîntâlnire, ne aruncă înapoi, în timpul imemorial al primei ei citiri.
Eu am avut trei, de aceea mi-am permis să plusez; una dintre ele este Un animal înzestrat cu rațiune, de Robert Merle.
E o alegere subiectivă, desigur…
Eram elevă în anii de splendoare epatantă a comunismului și toate vacanțele mele de iarnă și de vară, până am terminat liceul, se întindeau invariabil între dealurile și văile Moldovei, în satul bunicilor.
Bunicii, învățători amândoi, ieșiseră la pensie și aveau, pe lângă toată frumusețea tuturor bunicilor lumii, un pod plin de cărți, unde dădeam mereu iama ca într-o bucătărie mirosind a minuni proaspăt scoase din vatră. N-am știut niciodată motivul, dar titlurile lor se mai schimbau de la an la an și întotdeauna găseam măcar o carte pe care n-o mai văzusem pân-atunci.
Acolo mă refugiam în mai toate după-amiezile lungi de vară în care eram pusă să mă odihnesc după prânz. Detestam visceral obiceiul și mă prefăceam mereu că mă duc în camera mea, de unde ieșeam pe cealaltă ușă, din spatele casei și mă duceam direct la scara care urca în pod. Descoperisem refugiul acesta mirific, îmi făcusem un culcuș între două bârne mari, dintr-o saltea veche, luam cu mine ce pisoi mici găseam prin curte și devoram cărți de toate felurile.
Nu mă mir să fi citit și vreun curs de pedagogie vechi, deși este evident că din ele, ca și din toate cărticelele acelea mici, Știința pentru toți, nu mi-a rămas nimic în minte.
Și astfel într-o zi am ajuns și la această carte, pe care am citit-o pe nerăsuflate, atât de altfel era față de stilul deja cunoscut al romanelor de dinainte.

Nu știu să spun nici azi ce fel de carte e. Factorul declanșator al amintirii a fost o discuție cu un fost marinar din Constanța, care-mi povestea cum au înotat odată cu delfinii pe lângă navă. N-am recitit-o de atunci și abia acum, când scriu, am regăsit-o într-un anticariat, uitată, singură, cu aceeași copertă veche, pe care am recunoscut-o ca pe un gând intim și drag.
Roman de anticipație? Ficțiune științifică? Aparent, da. De fapt, nu – scria autorul însuși despre cartea lui, în 1967, anul apariției ei.
Tot el și-l definește puțin mai târziu ca fiind un fel de ficțiune politică, o operă hibridă între literatură și biologie. Acțiunea se petrece în America și acest fapt, legat de cuvinte ca cercetători, submarin și apărare națională, pe lângă autodefinirea genului romanului, în mod sigur creează conexiuni nedorite – sau îmi place mie să cred așa – în mintea oricărui cititor.
Romanul a apărut la noi la Editura Militară și, din sumarele mele cunoștințe, nu a fost reeditat. Mărturisesc că nu știu mai nimic despre cercetările și experimentele cetologilor și poate că tot autorul are dreptate când spune că rezultatele acestora se fac publice în general mult mai târziu față de momentele obținerii lor, sau poate deloc, în funcție de interesele zilei. Însă mie personal ceva mai subuman decât folosirea delfinilor într-un război rece sau cald de către specia umană nu mi se pare că poate fi.
Dar n-aveam astfel de considerente la vârsta la care am citit cu atâta patimă cele trei sute și ceva de pagini, cu termenii și acțiunile lor militare cu tot, în podul bunicilor, eram fascinată atunci doar de legătura dintre om și delfin și de căutarea cu nuanțe divine – mi se părea mie… – a unui limbaj comun între noi și ei.

Erau doi delfini în carte, Fa și Bi, un el și o ea, țin minte. Și mai țin minte că instructorilor lor – nu știu dacă e cel mai nimerit cuvânt – ei, delfinii, le spuneau Ma și Pa. Și că într-o zi a venit un străin interesat de activitatea lor, care i-a întrebat dacă îi iubesc pe oameni. Delfinii au răspuns că doar pe Ma și Pa. Au fost întrebați iarăși de ce. Și au răspuns simplu că nu-i iubesc pe ceilalți oameni, pentru că mint și omoară – o istorie a unei omeniri întregi în două cuvinte, spuse de o altă specie, poate mai inteligentă, care a învățat să comunice pentru a o rezuma.
Iată dialogul, tulburător în contextul cărții, dar cred că și ca atare, regăsit întâmplător – am dat peste el parcă teleghidată, la prima răsfoire:

– Bi, zice Sevilla, tu îi iubești pe Pa și Ma?
– Da.
– Și pe ceilalți oameni?
– Nu. Ceilalți oameni nu sunt buni.
Sevilla apropie de buza bărcii pneumatice mâna care ținea microfonul.
– De ce? Ce-au făcut? zise el, aplecându-se spre Bi.
– Mint. Omoară.
Un alt crâmpei de neînlăturat din mintea mea de când l-am parcurs cu aceasta este faptul că, în ciuda tuturor lecțiilor și experimentelor, în ciuda apropierii de oameni și a oricăror încercări, delfinii nu puteau cu niciun chip înțelege un cuvânt.
Fa și Bi nu înțelegeau conjuncția dacă iar acest lucru mi s-a părut atunci uluitor și definitoriu, am început să mă gândesc chiar la ce ne trebuie nouă condițiile și condițional-optativele atâta timp cât rămâne singurul sens neînțeles de către cineva străin de omenire, dar care pare să-i fi perceput restul mersului.
Detaliul neînțelegerii acelui dacă m-a urmărit mult timp. În anii facultății încercam chiar filosofii proprii și ajungeam invariabil la concluzia că dacă nu prea ar avea ce căuta într-o viață de om. Pentru că ne complicăm inutil cu imaginarea – și construirea pe marginea imaginației respective – unor condiții care, din moment ce nu sunt, nu ar avea de ce să fie luate în considerare… Oricum aș fi întors-o, tot lui Fa și Bi le dădeam dreptate.
N-aș ști să răspund spontan la clasica întrebare cum se termină cartea, îmi rămân în general, din tot ce citesc sau trăiesc, mai puțin fapte și mai mult senzații, stări pe retina sufletului. Aștept cu nerăbdare să o recitesc. Am însă un răspuns pentru marea modă a iubirii necondiționate care bântuie curentele artistice și psihologice ale lumii contemporane: cât de utilă e această iubire, presupunând că o exersăm până o reușim, dacă o ținem numai între noi, oamenii și n-o extindem și asupra întregului mediu…?

… Pe primii mei delfini adevărați i-am văzut târziu în timp, după zeci de ani, la Delfinariul din Constanța, într-o excursie de școală cu copiii… era un obiectiv inclus întotdeauna aprioric în astfel de evenimente.
Eram pasivă, ca orice matur obișnuit și obosit, când câțiva copii au spus senini că ei nu vor la spectacol.
– De ce…? întrebam noi, oamenii mari, mirați, în cor.
Și copiii ne-au dat plat, fiecare cu cuvintele lui, o singură concluzie, cumulată de mine într-un singur răspuns:
– Să văd… ce? Delfini în cușcă, jucării vii pe bani? Nu are ce să fie nemaipomenit… nu îți dai seama cât de trist e?
Și da, mi-am dat seama brusc, eu cel puțin, cât de tristă era într-adevăr ideea din spatele distracției și mi-a pierit și orice chef de replică, de convingere, de tot. Eram de acord cu ei, nu voiam nici măcar să le alterez percepția naturală cu clișee încetățenite, ba chiar, în ciuda situației în care eram pusă, am fost mândră de felul firesc de a gândi al unor copii de zece ani. Am renunțat, prin urmare, cu ușurință la bilet și am rămas cu ei afară, să nu stea nesupravegheați.
I-am văzut, totuși, din micul culoar până la scaune… Mai intram câte o clipă… Mi s-a strâns sufletul de frumusețea trupurilor lor perfecte și lucioase arcuite în tumbe la comandă și ture repetate într-un bazin atât de mic.
… Ce-ar fi dacă acești delfini și toate celelalte animale ar fi libere în apele și pădurile lor? Văd doar un snobism uman exacerbat în scuza că trebuie să le cunoaștem și studiem de aproape și, mai ales, în ipocrizia argumentului cum că trebuie să le vadă și copiii noștri. Mai cred, de asemenea, că avem destule materiale și înregistrări pentru studiu și vizionări și că putem să continuăm aceste „studii” cu maximă decență pe animalele rănite, în perioada în care sunt recuperate și ajutate să se întoarcă în mediul lor. Și cel mai mult cred că pierderea unor locuri de muncă, a unor spații sau investiții sunt pretexte egoiste care nu au nicicum nimic comun cu actul de a da înapoi naturii ce e al naturii; este deja destul de jenant să ne scoatem banii necesari ducerii traiului zilnic pe spatele exploatării „corect politice” a unor animale.
Nu ar trebui să fie treaba unei specii cum se organizează o altă specie, atâta timp cât delfinii nu ne vor mânca niciodată în apele lor. Nici urșii în pădurea lor – cât nu o considerăm a noastră și nu ne facem casă în mijlocul ei. Nici leii și tigrii în junglă, cât nu suntem mai curioși decât proverbiala curiozitate felină.
Ce-ar fi dacă fiecare am sta la locul nostru dat pe pământ?
… Dar se pare că, în pofida analizei gramaticale sau a poeziei lui Rudyard Kipling, nici oamenii nu înțeleg prea bine dacă.
________
Ei, dacă am putea sta noi pe locurile noastre… Probabil nu ar mai exista specii pe cale de dispariție din vina noastră.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
… și uite-așa, conform principiului acțiunii și reacțiunii, se întorc extincțiile împotriva noastră…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Societatea noastra asa a fost construita pt a putea fi dominati mai usor de catre „elita”. Cu alte cuvinte, sa-i dam din cand in cand poporului niste circ si mancare ca sa se simta bine iar apoi il vom conduce mai usor. Asa au aparut luptele dintre gladiatori, gladiatori si animale salbatice, etc
Apoi a aparut circul, unde animalele chinuite faceau „deliciul prostimii”. Ce e un delfinariu? …. R: Un circ ieftin cu delfini, un loc unde niste animale chinuite fac cate ceva spre „deliciul prostimii”.
E trist dar e adevarat, noi oamenii ne dorim sa vedem asemenea animale, asta ne da noua convingerea ca suntem deasupra, adica daca dominam animalele noi suntem peste ca si specie…. TRIST.
Partea buna e ca poluarea s-a redus si acum acesti delfini se pot vedea in libertate pe tot litoralul nostru. Eu ii vad adesea prin port, atunci cand vremea e buna. Vara se fac plimbari cu niste iahturi din Portul Tomis si se pot vedea delfini in mediul lor natural, ei vin langa ambarcatiune, la 3-4 m distanta. Daca sunt 2 familii cu 1 sau 2 copii, costul unei asemea excursii de cateva ore nu depaseste costul cumulat al biletelor la delfinariu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, tu mi-ai „produs” acest text, probabil ți-ai dat seama 🙂
Cât de frumos… așa ar trebui să arate lumea în care locuim.
Știi, mi-a zis cineva odată, când țipam pe fb pentru desființarea grădinilor zoologice, cineva la care țin și speram în alt răspuns: și nepoții mei unde să mai vadă animale sălbatice..? În pădure, în junglă. la rescued animals, dacă vrea să vadă, în reportaje, că-s destule, nu după niște gratii i-am zis și eu și discuția a murit. acolo Dar gîndul meu – nu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am fost acum 2 ani la „Rezervatia de ursi” de la Zarnesti. Se ajunge usor, e la vreo 20 km de Rasnov, se iese de pe drumul principal, sunt indicatoare, se merge pe un drum de pamant care e practicabil, nu e neaparat nevoie de masina 4×4. Acolo vezi o gramada de ursi si alte animale adunate de pe la gradini zoologice sau animale care erau lovite de masini sau ranite in capcanele braconierilor. Am ramas socat cand am vazut ursi care erau in semi-libertate si care stateau pe 10 mp, adica isi traiau viata ca in fosta lor cusca. Nu vreau sa intristez lumea dar recomand tuturor o plimbare acolo, sunt sigur ca o sa-si schimbe parerea despre circ si alte forme de amuzament chinuitor pt animale.
PS: Multumesc! Nu stiam ca eu am fost sursa de inspiratie pt articol 😊
Uite, stiu ca am ….. o sa caut in tel o imagine unde apare un delfin pe aici prin port, e de anul trecut. Am niste poze facute dupa nava, dar in port.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-ar făcea plăcere să le văd ❤
să le spui, când îi mai vezi, că le sînt fană 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce modest ești! M-am întrebat imediat dacă nu cumva tu ești acela. Și uite, am avut dreptate. 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Vezi, de asta se spune ca femeile au intuitie 😂. Atunci cand am citit textul m-am gandit ca e vorba de o alta persoana, cineva din tineretea ei ……….. asa ca am mers mai departe.
Modest nu sunt, chiar deloc uneori, 😂😂😂😂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din tinerețea ei?! Jesus, Cristi. Eu o văd pe Issa acum la tinerețe. 🙂 Nu te-am mai certat de mult, recunoaște. 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
citindu-vă, mi-a venit în minte automat „Don’t stop me now” :))) Nu vă opriți, continuați liniștiți, îmi place maxim cum îl cerți pe Cristi și mă lauzi pe mine 😀😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
E un simpatic Cristi. Și are fler artistic chiar dacă exprimă asta cu o stângăcie înduioșătoare. N-ai cum să nu ții la el.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
clar. am o feblețe aparte pt ingineri dintotdeauna. nu și pentru matematicieni sau fizicieni, că ei se cred „prea” superiori 🙂
ApreciazăApreciază
Jo, tu ai jumatate din varsta mea sau a Isabelei, nimeni nu ascunde acest lucru. Tu de „vremea lu’ Ceausescu” ai aflat din filme 😂😂😂😂😂 (asta asa ca tot iti plac filmele), noi inca ne mai amintim cate ceva.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Spuneam acum câteva secunde că ești un simpatic. Nu mai crede tot ce citești pe net. Ți-o spun ca o soră… mai mică?!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Bine, daca internetul prosteste, 😂😂 promit ca de azi o sa ma uit la TV, la toate serialele si filmele la care faci tu recenzii. Bine, o sa sar acele recenzii cu „domnisoare de 100 ani” care au trecut la „cele vesnice”. 😂😂😂😂😂😂
Si dupa ce termin acele filme o sa ma uit si la A3 si RTV, asta asa printre picaturi, ca sa nu te supar ….. 😂😂😂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
wow!!! dacă Jo e-atît de tînără, înseamnă că-i un spirit bătrîn (e de bine, sigur înțelege ea). după cum și eu, sînt bătrînă cu spirit tînăr :)))
evident, și tu, Cristi :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, recunosc ca nu m-ai corectat cam de multisor …. 😂😂😂 si a inceput sa-mi placa
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mi-s dragi de nu pot spune. Şi da, chiar sunt inteligenţi, poate mai mult decât noi 🙄
M-ai pus pe gânduri cu dacă ăla.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
La cît m-am gîndit eu la el… 🙄😁
Știi toată lumea, cînd zice: „da, dar dacă…” Mereu am sărit în sus, care „dacă”, e sau nu e, nu există dacă… 🙂
ApreciazăApreciază
Tu ai citit cartea. Eu am vazut filmul. Se chema Ziua Delfinului. Iar pe ei ii cheama Alpha si Betta (de unde Fa si Bi).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Film…? E prima oară cînd aflu, o să încerc să îl găsesc pe net, trebuie să fie destul de vechi.
Mulțumesc pentru informație!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, eram prin liceu
ApreciazăApreciat de 1 persoană
nu-i pe net. vorba lui Daniel cu altele, doar la arhivele nationale ale tvr s-ajungem cumva…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ca de obicei, mă obligi să gândesc! 🙂
M-ai pus pe gânduri cu grădinile zoologice și cu spectacolele de circ, al căror mare admirator eram. Poate datorită amintirilor din copilărie, a senzațiilor trăite când am văzut pentru prima dată animale exotice.
Așa cum zicea cineva mai sus, un prim moment care m-a pus pe gânduri a fost sanctuarul urșilor de la Râșnov. Am auzit atunci atâtea povești nefericite ale urșilor găzduiți acolo, încât am simțit o revoltă puternică împotriva celor care i-au chinuit atât de mult.
Cu „dacă” trebuie să mai negociem… Tot ce se întâmplă în viața noastră e legat de o alegere. „Dacă” nu facem alegerile noastre, va trebui să trăim după alegerile altora… 😉
ApreciazăApreciat de 2 persoane
N-am fost niciodată la Rîșnov. După ce v-am citit, nici nu aș merge. Sigur, nu e ca și cum n-ar exista Rîșnov, cu sanctuarul lui…
Mda, e și varianta ta cu dacă o variantă. Eu o am în cap cel mai ades pe aceea cînd ne tot prevalăm de el, la modul ce-ar fi dacă, și căscăm ochii la ipoteze imposibile în loc să facem ce avem de făcut.
Sunt multe contextele ei, iar ideea cărții, care mi-a plăcut maxim, e că o inteligență nativă și recunoscută, alta decât umană, nu le percepe.
… Dacă delfinii au dreptate?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Și eu tot la Moldova. Și eu tot cu pisici mă jucam… mai bine zis le chinuiam… deh, copil! Nu le răneam, doar le obligam să stea cu mine când voiau să plece. Erau păpușile mele. 🙂 Și citeam, firește. Doar că nu-mi amintesc de o lectură anume care să mă fi impresionat. Ah, și nu ratam nici un film de la cinematograful din oraș. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am să mă fac că n-am citit, cu mîțele… .)))
Ce oraș? Te-ntreb, pentru că orașul meu de la țară era Bîrlad. Unde, după decenii, mai precis acum 3 ani, am regăsit cea mai curată, cred, și mai bine întreținută grădină zoologică din cîte am văzut. Incomparabilă cu cea din București, de ex 😦
Dar tot grădină zoologică e, unde le pot vedea rostul doar gîștelor și suricatelor sau ce erau…
ApreciazăApreciază
Dar, Issa, nu le făcem nimic mâțelor. Voiam să se joace cu mine. Doar atât. M-au zgâriat bine de tot, stai liniștită. 🙂 Orașul copilăriei mele este Darabani. Chiar mă întrebam dacă nu cumva ne tragem din același loc. 🙂 În privința animalelor îți dau dreptate 100 %. Chiar dacă interacțiunea mea inițială cu lumea animalelor a fost ușor horror – aș avea multe de povestit a la Pupăza din tei a lui Creangă 🙂 – am evoluat mult de atunci.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
L-am căutat pe hartă, nu-l știam. E sus, mult mai sus. Nu mai știu cu cine vorbeam live zilele trecute și-i spuneam că mai sus de Iași n-am fost încă. Și mi-a spus că ar trebui musai să ajung în Bucovina, alți oameni, altă viață, altă țară… Mi-a stîrnit un dor nebun de-a avea mașină, bani și timp să mă plimb după voia inimii.
ApreciazăApreciază
Mașină, bani, timp și… vaccin. Altfel nu te sfătuiesc să pleci la drum. Pe vremea când mă duceam în vacanța de vară în Moldova, Darabani era cel mai nordic oraș al țării. Eram tare mândră de acel ”cel mai”. 🙂 Nu sunt la curent cu schimbările din zonă. Poate între timp au ridicat altă așezare, mai nordică, la rangul de oraș.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Tocmai îl citii pe Bombonel, foarte deranjat de alertele de urși din Predeal sau Bușteni, cum ar rezolva el situația. Este cu familia și este deranjat de alerte.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
dă Doamne să-l deranjeze un urs adevărat și să n-aibă la el nici măcar pistolul de jucărie cu care s-a prefăcut că se sinucide…
ApreciazăApreciază
El n-are nimic „de jucărie”, totul este „de colecție”. Cât de bine se confirmă zicerea aia spaniolă cu „fiu de …” – adânc sădită-n ADN.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
ce gafă am putut să fac. impardonabilă :))) mea culpa :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Să nu se mai repete. S-ar putea să citească săracu’ și să se supere.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
😁 mai degrabă să-i transmită cititorul de serviciu.
Apropo, am dat, în anii ăștia doi de cînd am blog, random peste un blog, chiar AN, cu nume întreg, se chema și era ceva cu sau despre vînătoare – ce-mi apăruse mie. N-am făcut click…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ăla de serviciu îs io. Ai nimerit blogul, este WP. Începe cu o prezentare glorioasă, sânge albastru, lista decorațiilor (pe cea mai de preț i-a luat-o KWI), uită să spună cum le-a primit, de câte ori poate își aduce niște elogii ce important pentru țară este el, … Din când în când, guest post (vreun pesedist), o dată a fost fii-su când îl luase Vei, a explicat de ce nu se poate guvernul României fără Căcățel. Îl urmăresc pe mail, ca să nu-i fac trafic. Dacă citești comentariile vomiți. Mă opresc să nu-ți stric dosarul.😁
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Maamă, cîte știi :)))) mă faci să mă simt vinovată că n-am avut curiozitatea unui click :)))
Apropo, crezi că wp are algoritmul lui fb…? vreau să zic că fb îți propune la people you may know pe cei care se uită la profilul tău (e o legendă, dar feelingul meu, din unele experimente, îmi spune că are sîmbure de adevăr).
ApreciazăApreciază
FB este mult, mult mai comercial. Algoritmii FB sunt clar mai evoluați. Dacă te uiți la WP Reader, o să constați că îți propune subiecte asemănătoare cu cele pe care le atingi (este scris undeva pe la început) sau pe care le-ai citit – exemplu politică, animale sălbatice, …
În ce privește „sângele albastru”, l-am enervat odată cu un comentariu răutăcios – mi-a citit vreo sută de pagini în ziua aia. Sper să le fi citit și p-astea: https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/lasa-ne-lasa-ne/, https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/scurt-comentariu-personal/.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
“daca toate acestea fi-vor invatate…”
♥️ frumos articol, Issa!
delfinilor le place muzica, stiai?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
da, știam.
și le plac oamenii, Amy, le place de noi…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
De câte ori merg la ocean, văd câțiva delfini şi/sau lamantini. Nu-mi plac grădinile zoologice, dar a trebuit să ajung aici ca să-mi schimb părerea. Am fost la un spectacol de circ acum vreo două săptămâni şi…nu au avut decât câțiva căței şi doi cai.
Şi mie mi-a trecut prin cap că de la Sticri/Cristi a pornit ideea.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Aici nu negociez 🙂 Uite, Cirque du Soleil are numai oameni, și ce succes are… m-au fascinat cînd i-am descoperit 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană