L-am terminat pe Șubat, un serial turcesc care m-a fascinat în totalitatea lui. O poveste perfectă, cu bine și cu rău absolut, desăvârșit – zic eu – prelucrate. Un balamuc sublim de fapte și sentimente, în care echipele aflate în lupta pentru sau contra obținerii nemuririi se schimbă întruna, uneori în cadrul aceluiași episod.

M-am gîndit mult ce mi-o fi plăcut atîta la acest serial. N-am văzut Suleiman, sau cum îi spunea telenovelei respective, am un atavism istoric împotriva turcilor și am vagi sentimente incorect politice față de religia musulmană – de fapt, pe șleau, sînt total împotriva rolului femeii în societatea imaginată de ei.
Dar Șubat m-a făcut praf și n-are nicio legătură cu nimic din toate cele spuse mai sus.

Mi-a plăcut că e un film fără sex explicit, mi-era sincer dor de așa ceva. Că e un film fără gay făcînd sex explicit. Și de asta mi-era dor. Că e fără violențe și agresiuni marcante, deși sînt găști de vagabonzi, cafteli, împușcături și sînge. Ca e fără copii în posturi în care, deși știi că e film, n-ai cum să nu gîndești că un copil real a fost pus să le mimeze. Mi-au plăcut multe și totul are estetica apreciată și căutată de mine.

Poate mi-a mai plăcut și fiindcă am o nevoie acută de eroi, imposibil de luat din cotidian. Iar eroul principal are, culmea, chiar o figură christică.
Sigur mi-a plăcut și datorită carismei tuturor actorilor principali și secundari, fapt mai rar întîlnit. Am avut impresia chiar, fără să știu nimic de ei nici înainte, nici după film, că au interpretat ca și cum ar fi fost filmul vieții lor.
Mi-a plăcut iarăși organizarea lui. Fiecare episod începe cu o parte să-i zicem filosofică, în care, pe rînd, personajele emit păreri despre viață, lume, soartă.
Dintre toate acestea, mi-au rămas, fără să le notez, că nu mi-a dat prin cap, cele patru de mai jos în minte. Dar au fost mult mai multe.

În concluzie, l-am receptat ca pe un film anti-toate teoriile la modă, anti-tot ce văd acum peste tot. Un film ca o poveste veche, scrisă și jucată pe principii vechi (turcesc, dar asta e, pot să trec peste…). Un film de care îmi pare rău că s-a terminat și, deși era evident cît se trăgea de subiect, mă rugam să tragă regizorul cît mai mult, să nu se mai termine…

Numai cel nevătămat nu are cicatrici.
Este laitmotivul serialului și nu cred că are nevoie de explicații, pentru că toți avem răni. Nu există om nevătămat, dar sună foarte frumos ca subtitlu și negațiile, de obicei, întăresc ideea de bază.

Dacă puteți fi împreună, nu e dragoste.
Contextul acestei ziceri e mult mai larg, dar nu cred că e important. Dacă ne uităm puțin la toate miturile, legendele, cărțile și filmele care-au trecut cu mult proba timpului, toate iubirile mari și celebre se termină prost. Să fie doar o coincidență pusă pe repeat…? Sigur, cărțile și filmele sunt inventate, legendele au un sâmbure de adevăr neprecizat, dar, dacă ne uităm ceva mai adânc în noi, în cei din jur, în viață…

Sfârșitul poveștii e acolo unde începe.
Un truism nemaiîntâlnit de mine până acum, în filosofia noastră cotidiană. Dar, privind fugar în urma mea, mi-am dat seama că unor povești le-am găsit, într-adevăr, finalul întorcându-mă acolo unde au început.
Și, mai mult decât atât, nu ne întoarcem toți în copilărie, să ne rezolvăm problemele de adulți prin încercarea de rezolvare a traumelor de atunci…?

Credem mereu că dăruim. Dacă nu te doare când dai, n-ai dat cu adevărat.
E banal de ușor de demonstrat, deși nimeni nu mai face azi diferența între a da haine, cărți sau bani din preaplinul tău și a-ți da ultimul leu sau ultima pâine cuiva care nici pe astea nu le are. Mai ales că ultima variantă nu poate deveni virală, puțin probabil ca acela care-și dă ultimul leu sau ultima pâine cuiva mai sărac să aibă cont pe facebook.
Dar cel mai mult dăruiești și cel mai tare doare atunci când îți dai sufletul sau te dai cu totul unei cauze sau unui om pierdut.

Ehmeya

_________

Foto netflix