Ați avut vreodată vreun prieten apropiat, intim chiar, care, din motive exterioare (sau interioare, dar ale lui, voi neschimbându-vă cu nimic), să o ia razna și să ajungă să fie suspicios asupra fiecărui cuvânt, destul cât să vă fie teamă să mai deschideți gura, din cauza interpretărilor?
Eu, da.
Nu unul și nu o dată. Și răspunsul la întrebarea dacă așa sunt, de fapt, dintotdeauna unii oameni sau așa devin pe parcurs nu mă mai bântuie demult. Dar Ina mi-a adus aminte de una anume dintre aceste, totuși, foste prietene.
Era în urmă cu destul timp. După certuri și împăcări seculare care au durat o sută de ani, ne împăcaserăm din nou. A fost penultima împăcare și, pentru prietena mea de atunci, trebuia cinstită și expusă și virtual împăcarea respectivă. Așa că prietena și-a schimbat, de bucurie, poza de profil pe fb, așteptând aplauzele. Am vrut să fac, din toată ființa, un gest deosebit pentru ea și, în loc de un comentariu obișnuit, i-am scris prima poezie a lui Sorescu din cele două alese de Ina, scoțând numai penultima strofă, nepotrivită în context.
Poezia e sublimă și eu o folosisem ca pe un omagiu. Era un gest exclusiv pentru ea, știind cât preț pune pe interacțiunea virtuală. Numai că Sorescu are exact ironia pe care mi-o reproșa ea mie tot timpul și mi-am dat seama târziu că până și această poezia putea fi interpretată – nu mi-ar fi dat prin cap, dar am observat că, după ore lungi, n-a venit nici aprecierea la comentariu, nici vreun răspuns, și, culmea, nimeni nu mai zisese nimic după mine.
Atunci mi-am făcut o cruciuliță-n cerul gurii, de Doamne ferește, și am rugat o altă prietenă, care ne știa pe amândouă. Pune-i, fată, tu o inimioară poeziei mele din comentariu, să se priceapă că e de bine și nu fac mișto de ea, i-am zis prietenei neutre. Râdem amar, zis și făcut și chiar așa a fost. Prietena mea suspicioasă, care nu știuse cum să ia poezia, și-a revenit imediat. Sorescu fusese validat, mi-a dat și ea instant inimioara cuvenită, mulțumirile de rigoare și apoi au curs și alte comentarii, ca și cum toate erau la locul lor.
Pentru mine, însă, n-au mai fost la locul lor de-atunci. Întâmplarea cu poezia a fost o cireașă pe un tort pe care-mi era greu să-l consider expirat și abia acum, când e doar o amintire tristă, sunt la locul lor.
Atunci i-am cerut poetului iertare în gând și i-am promis să nu-l mai folosesc în circumstanțe incerte. Nici pe el, nici pe altul.
Azi, de Ziua Poeziei, pe lângă linkul către Ina, tot adiacent stilului sorescian, am încropit și eu câteva rânduri:

Oamenii nu dor niciodată,
Doare doar felul în care pășesc
Peste tine,
Apăsat, ușor sau barbar,
Desculți,
Cu tălpi curate, murdare, divine.

Cuvântul nu doare,
Doare doar locul prin care intră
În tine,
Prin minte, prin piept,
Prin lacrimi iscând verdicte saline.

Nu doare o mână întinsă,
Doare doar locul final
În care cade cu greu sau își odihnește
Un sentiment colosal.

Ochii nu dor, doare privirea,
Doare doar aerul cu care vine spre tine,
Încremenește sau trece,
Rămâne sau pleacă,
La cald sau la rece,
Vibrând infernal.

Nu, oamenii nu dor niciodată,
Doare doar gândul din ei
Când nu-și găsește-n faptă temei.

_____________

Ehmeya

________

Titlul poeziei mele e cel din titlul articolului, partea de dinaintea virgulei.
Foto repr. e veche, de undeva, de pe net.