Coborî din mașina electrică cu pilot automat și apăsă pe butoanele obișnuite.
Mașina se închise în urma ei. În față i s-a întins automat fâșia de covor de iarbă verde de gazon tuns regulamentar, care rămânea în această poziție până mâine dimineață la ora zece, când pleca din nou din casă.
Apoi i s-au deschis poarta și ușa de la casă, care, de cum trecea de ele, se închideau și se cuplau automat și ele la sistemul de securitate.
Odată intrată, vru să se arunce pe pat. Mai avea încă reflexe vechi.
Un zid imaginar si transparent o opri din avânt și cutiuța din camera respectivă rosti:
– Trebuie să mergi întâi la baie, să te speli pe mâini, apoi în dormitor, să te schimbi, apoi la bucătărie, să…
Țâșni din cameră. Știa că, dacă iese, cutiuța nu mai avea putere de acoperire să comenteze nimic și se oprea în mijlocul comunicării. Uneori, când se mai plictisea, se mai juca așa cu cutiuțele, intra și ieșea dintr-o cameră în alta lăsându-le la mijlocul frazelor și imaginându-și că se certa cu cineva… Nu insista însă prea mult în joc, de teamă să n-o raporteze vreo cutiuță pentru reacții imprevizibile.
Făcu toate operațiunile necesare cu indiferența zilnică, apoi ajunse în bucătărie.
Frigiderul glăsui:
– Nu mai avem ouă, paste proaspete, unt. Să comand? Îmi trebuie o listă de cumpărături, cu calculul necesarului de substanțe nutritive.
– Îți trebuie pe mumă-ta, izbucni.
I se întâmpla rar, foarte rar, dar i se mai întâmpla.
– Scuze, Dianda, nu înțeleg. Vrei să te autentifici, te rog? Ai un minut la dispoziție, până la alertă.
Se execută, silită de împrejurare. Frigiderele erau cele mai avansate și, în general, destul de maleabile în convorbiri, dar nu avea acces la soft, să-i introducă cuvinte noi. Și ce folos, gândea, și dacă ar fi avut, tot ar fi lipsit farmecul instantului și ar fi vrut mereu altele, iar dacă ar fi introdus tot vocabularul, atunci chiar nu l-ar mai fi putut impacienta cu nimic și nu și-ar mai fi putut provoca din când în când aceste mici plăceri nevinovate.
Cu becurile se înțelegea cel mai bine. Le alesese pe cele clasice cu senzori, în afară de dormitor, căci uneori i se părea că vorbește prea mult singură.
Mâncă, îi spuse mașinii de spălat vase să nu se grăbească, aceasta îi răspunse că are doar programe prestabilite și nu recunoaște cuvântul „grabă”.

Dădu din umeri și trecu și pe la mașina de spălat, cu care schimbă câteva vorbe de uzură.
Ca să termine cu procesul respectiv, se duse mai devreme decât era procedura și la mașina de spălat bani și îi dădu bancnotele aduse cu ea. Aceasta nu comentă, era ultima inventată și era încă perfectibilă. Banii nu mai existau demult, dar ea lucra la Muzeul Banului, unde se păstrau în condiții ireproșabile toate aceste relicve ale societății, întru amintirea tarelor legate de respectiva etapă consumistă a omenirii. Și mai lua din când în când câte o bancnotă acasă, să brodeze imaginații netrăite niciodată pe seama lor, sub pretextul studiului extins la care avea dreptul, conform funcției de istoric din cadrul muzeului. Pentru aceste cazuri rare se brevetase mașina respectivă, deși cu număr extrem de redus de utilizatori și de ore de funcționare.
Trecu pe lângă nișa cu dulăpiorul cu pilule din hol și-i aruncă, cum făcea de obicei, o privire în treacăt. Nu l-ar fi putut activa decât cu o parolă de la medicul căruia îi era arondată locuința ei și era deja pe lista oamenilor foarte fericiți care nu aveau nevoie de consultații timp îndelung, dar nici nu avea dreptul să îl scoată din uz definitiv. Făcea parte din dotarea obligatorie a spațiului locuibil repartizat.
Spre dormitor se ducea cel mai agale în ultimul timp și îl amâna atât cât îi era permis de către programul standard de somn. Începuse să aibă niște vise ciudate, despre care citise în psihopatia recentă, pusă la dispoziția tuturor, cum că ar fi coșmaruri, deși nu se simțea deloc așa. Mai degrabă percepea drept coșmar activarea hologramei cu doctorul ei curent, unde ar trebui să îi vorbească, pentru studiul universal, despre ele.
Se visa copil mic alergând pe un teren mult mai mare decât văzuse ea vreodată, liberă, fără nimic protector în jur. Culegea, bizar, din pământ floricelele mici și divers colorate știute bine din realitatea glastrelor obligatorii confortului cotidian. Și, lângă ea, doi adulți, un bărbat și o femeie, vorbind, râzând, ținându-se și ținând-o și pe ea de mână din când în când. Nu auzea sau nu reținea vorbele lor, ale ei, dar gestul acela, ținutul de mână, ajunsese o mică obsesie. Voia și nu voia să îi revină-n vis, ar fi vorbit și nu despre el, nu știa deloc cum să reacționeze și îi era puțină teamă să nu fie prinsă cu acest gând secret.
Ziua îl camufla destul de bine printre cele de serviciu, oricum era un gând, se pare, despre trecut și i se permiteau, datorită meseriei avute, mai multe variante. Iar datorită funcției beneficia și de un număr redus de scanere mentale și fiziologice.
În sufragerie, ezită să deschidă ecranul. De la un timp, intrase automat într-un program de procreare și acesta îi amintea periodic, cu regularitate, în toiul oricărei vizionări, la intervale prestabilite, că trebuie să se ocupe de selecția unui partener, uneori verificarea compatibilităților dura mult. Îi era urât, tare urât să înceapă procedura, deși nu prea înțelegea sensul cuvântului urât căci el, ca atare, fusese eradicat, împreună cu tot câmpul lui semantic de crime, agresiuni, tâlhării, boli. Îl simțea însă, pe acel sens, cumva atavic și necontrolat și el.

Învățaseră de mici, în școlile rotunde, cu cupolă, ce nu puteau fi escaladate și unde mergeau săptămânal pentru menținerea socializării și exerciții de reprimare a senzațiilor, că sunt singurii cu inteligență activă și cu capabilitatea de redirecționare pozitivă a acesteia.
Nici de citit nu mai citea nimic, deși în urma școlii rămăsese cu această activitate zilnică și trebuia să facă un rezumat scurt al fiecărei lecturări. Teme din literaturile vechi, ca iubirea, viața, moartea, dorul, fuseseră înlocuite cu compatibilitate, existență, non-existență, atașament. Toate versurile actuale curgeau metalic într-o îmbinare programabilă, în care rolul omului se redusese la acela de a despărți poemul-bloc în strofe și, eventual, de a rectifica titlul.
Așa că descoperise și aici un mic truc, ținea cartea în față și din când în când muta paginile, reținea izolat câte unul-două cuvinte din locuri diferite, iar rezumatul se închega de la sine, nu întâmpinase niciodată dificultăți în redactarea lui, pentru că toate se asemănau destul de mult între ele.
Visul de aur al omenirii, cel în care existau numai oameni frumoși și se întâmplau numai lucruri bune, fusese îndeplinit, dar, ciudat, nu se simțea deloc ca în Grădina Raiului de dinainte de Căderea din Grație, pentru că nu mai vedea grația în nimic din existența ei.
Nici grădinile nu mai erau, erau doar niște pătrate verzi în care se plimbau săptămânal într-o cutiuță cu patru roți mici și înconjurată de apărători ermetice din sticlă transparentă, în care aveau lipite pe interior interfoanele prin care puteau socializa pe o distanță de 100 m unii față de alții.
Protecția Cetățeanului ajunsese, în sfârșit, la o desăvârșire în care nimic nu îl mai putea atinge. Nici măcar un alt seamăn.
… Dar dacă, dincolo de Zidul Protector al Marelui Oraș Unic, mai trăiau încă oameni care se țineau de mână, ca în visul ei…?

__________

Apărută în Astralis nr. 1(9)/2021
Foto arhivă personală