Pe nisipul de la mare
Eu am scris numele tău
A venit valul cel mare
Și l-a șters, îmi pare rău.

Meritul pentru scoaterea la lumină a acestei capodopere „de pe vremuri” e al Potecuței în totalitate și i-l declin cu multă plăcere. Nu știu cum, dar a scăpat criticii mele vigilente încă de atunci cînd circula alături de celelalte „amintiri” romantice din oracolele vremii.
Numai că eu nu văd aici nimic romantic, eu văd, pur și simplu, o spălare pe mâini de responsabilitate și, de aș fi primit aceste versuri scrise pe undeva de cineva, cred că aș fi ripostat aruncînd cu ghiozdanul după emițătorul lor.
Sau, mai frumos, aș putea spune despre ele că exemplifică atitudinea mioritică, binecunoscută deja cititorului român, de resemnare în fața destinului. Resemnare care, în afară de balada clasică, dacă scotocim bine prin cultura noastră, o regăsim și în ulteriorul „vine valul/îmi ia calul”.
Mergând pe firul cunoștințelor de astăzi, pare să nu fie inutilă nici precizarea că valul exemplificat în ambele creații e un fel de precursor al karmei, concept interzis de comunism, care nu admitea și reacțiunea la acțiune, fapt care justifică total moștenirea resemnării naționale și laitmotivul țapului ispășitor în fața oricărui nou… val apărut.
E de remarcat, în altă ordine de idei, și folosirea accentuată a pronumelui personal, ca în majoritatea „amintirilor” de acest gen, deși utilizarea acestuia nu este specifică limbii române, care are, de obicei, subiectul subînțeles. De unde deduc că bietul „eu”, exacerbat astăzi, atunci se străduia amarnic să iasă la iveală și e și el un precursor al ego-ului contemporan.
La vremuri noi, cuvinte noi…

Ehmeya