Fată bună și frumoasă, Primăvara nu minte niciodată. Nu știe. N-au învățat-o tatăl ei, Timpul, și mama ei, Vremea.
Își aduce încă aminte, atunci când zilele ei încep să fie mai lungi, de cum era ea mică și cum mergea la Școala de pe Planeta Albastră, nou creată de străbunicul ei, Univers.
Era – nu a uitat – la început o învălmășeală mare de fenomene, multe venind fără nume de acasă și încurcând până și drumul înapoi. Ba, în goana lor nebunească, se mai loveau, se mai certau. Potopul, egoist, chiar a vrut la un moment dat să ia el toate notele cele mari. Fulgerul și Tunetul nu se despărțeau unul de altul, ca gemenii, și se pare că și azi se mai așază încă în aceeași bancă. Bruma, sfioasă, lipsea mult. Zăpada, devenită capricioasă de atâta admirație a celor din jur, venea uneori zile la rând, apoi lipsea cu lunile. Aveau în curte un teren de sport neterminat, întins și alb, unde o găseau de câte ori se jucau de-a v-ați ascunselea și nu uitau s-o caute și pe ea. Ploile erau multe și ele. O grămadă de verișoare, aproape că nu le deosebea inițial. Unele vorbeau întruna, torențial, altele abia picurau un sunet pe lemnul tablei de scris sau erau prea molcome, de parcă profesorul de muzică uitase un pick-up mergând în sala de dans și acesta se defectase de atâta uzură.
Dascălul Anotimp, însă, dur în primele lui ore, pentru că fusese investit cu puteri magice și pentru că nu voia să-l dezamăgească pe director, domnul Dumnezeu, i-a liniștit încet, încet, cu pasiune și răbdare, pe toți năbădăioșii. Apoi, pe îndelete, i-a numit și i-a definit. Și astfel, cele patru fete mândre și frumoase, care stăteau de obicei în spatele clasei și nu se prea amestecau în gâlcevi, au căpătat numele de Primăvara, Vara, Toamna, Iarna și dreptul de a domni peste anumite locuri și fenomene și peste toate sufletele de Oameni.
Și Primăvara și-a văzut de-ale ei și a crescut cuminte. Acum e în floarea unei tinereți fără bătrânețe. Crăiasă mândră, dar fără orgolii, mai lasă câte-n braț de Crivăț să pară că-i mângâie pieptul, știe că acesta nu mai are suflul lui firesc când se străduie s-o cucerească. Oricât ar fi râvnit el, Primăvara nu-l poate iubi pe Crivăț. Era răutăcios când era copil, îi îngheța aerul din jur de câte ori voia și ea să spună ceva. Odată i-a pus țurțuri pe un surâs de întâmpinare și nici măcar atunci Primăvara nu l-a pârât, l-a lăsat în pace, trăgând nădejde c-o să-i treacă într-o zi.
Primăvara nu se supără nici pe Fulgișorii rătăciți, orfani fugiți din grădinița Iernii o clipă în plus, ca o ultimă și scurtă iluzie.
Îi permite, cu măreție, și maiestuosului Fulger, devenit împărat, să-și facă cele câteva exerciții de dezmorțire.
Desăvârșită, își mijește de sub blana Iernii degetele frumos lăcuite în petale de ghiocei, brândușe și toporași, se-mbracă tulburător în verdele frunzelor de copaci, își conturează ochii cu rimel de zbor curat și buzele cu balsam de vis tânăr și începe să fredoneze același refren de fiecare dată, al Cântecului Revenirii la Viață.
Primăvara e mereu un început. De viață, de speranță, de iubire. Răspunde mereu prima la lecțiile despre Frumusețea Lumii. Toate temele despre Renașteri și le face impecabil. Șterge amintiri urâte cu buretele-i solar.
Prietenoasă, vorbește cu oricine. E fericită când o alintă Poeții. Se bucură de mulțumirea Țăranului privindu-și câmpul înverzit cu dragoste. Se regăsește în ochii Copilului râzând în raze calde. Ia de mână Animalele pădurii când ies din hibernare, le-arată Păsărilor Călătoare drumul spre cuiburile lor. Se dezmiardă în fiece Mugur și Floare din cale. Firul Ierbii îi mângâie glezna subțire, adierea Zefirului îi despletește cosița strâns legată peste an. De Zefir e ea îndrăgostită în taină.
Rar, foarte rar, ca un fior uitat, celor patru surori li se face dor una de alta, de vârsta în care stăteau în spatele clasei, unde nu le băga nimeni în seamă, și depănau închipuiri sau își bârfeau colegii în surdină, neștiute, nevăzute, fără grijile și responsabilitățile de acum. Le e dor să mai tragă o fugă acasă, în pauze, la bătrânii lor părinți, să le mai audă glasul strigându-le. De astfel de dor probabil că mai întârzie și azi câteodată, fiindcă se mai uită-n joaca veche în zilele în care se-ntâlnesc, să-și dea ștafeta una alteia.
Dar vine. Primăvara vine întotdeauna, negreșit, acolo unde și cât i s-a dat să domnească. Vine să deschidă iar cutia nădăjduirii în bine și frumos a Sufletelor în treacăt pe Planeta Albastră.

_______

Las și linkul către întreaga revistă, unde veți mai găsi nume cunoscute și dragi. Din echipa de redacție face parte și Mona, cartea noastră nescrisă, care, încet și frumos, iată că se scrie acum și într-o revistă:https://mirelacarmen.ro/fericit-pe-planeta-albastra/?ml_subscriber=1641915687649678841&ml_subscriber_hash=r0c5