Psichologies.ro

Era mare agitație în Țara Stărilor Necontrolate. Supuși mai mari și mai mici se îndreptau în grabă de unde venea zarva, pregătindu-se, până să afle despre ce e vorba, să ia partea cui o fi.
Acolo, în Sala de Analiză, Moft tuna și fulgera împotriva domnișoarei Poftă, care, nepăsătoare, se prefăcea că moțăie pe un fotoliu ce, de obicei, nu îi era atribuit ei.
– Cât poți să te mai întinzi, vorbea întruna Moft. Ai ajuns de nu mai am loc de tine, ai acaparat tot.
– Evident, răspunse într-o doară și încet Poftă. Pentru că ești prea pretențios. Nu știu cine te crezi.
– Eu sunt acela care deservesc domni stilați și domnișoare crescute-n puf, nu ca tine, pe oricine nimeresc. Unde-i o tavernă, hop și tu.
– Dacă n-am crescut la pension… Dar uite că tavernele mi-au dedicat proverbe, ai auzit vreodată de pofta vine mâncând?
– Nu, mustăci Moft, sărind într-un picior de bucurie dinainte de replica ce avea să i-o dea nesătulei domnișoare, dar cred că aveai urechile înfundate când tot omul a inventat-o pe aia cu mai pune-ți pofta-n cui…
– Ah, ce mi-ai zis-o, se ostoi iarăși pofta, dar copiii răsfățați care-și scot bonele din sărite cu… mofturile lor tot supușii tăi sunt? Sunt cumva viitorii gentlemeni de care vorbeai la
început…? Căci mă-ndoiesc să ți se-ncline prichindeii din taverne!
Chef, Suveranul absolut al tuturor, care nu fusese pân-atunci în dispoziția de a se regăsi pe el însuși în conversație, interveni brusc, plictisit:
– Vorbiți degeaba, fără mine sunteți nimic. Dacă eu nu mă urnesc, voi nu vă împliniți. Puțin respect, vă rog, și mai încet. Mă odihneam și eu.
– Respect, sări cineva din mulțime, timid, Respect e sentiment și e departe, e drum lung de străbătut până la el, e tocmai în Țara Stărilor Bune, nu-l mai pomeniți aiurea.
Un fior, necontrolat și el, îi străbătu pe toți la auzul denumirii regatului advers.
– Ai dreptate, mârâi Moft, să nu mai vorbim de el, ies războaie sufletești când îi ajung sesizări pe masa de lucru.
– Avem o listă de cuvinte interzise, se băgă Poftă înapoi în discuție, tu încalci regula iarăși. Tu chiar te crezi ce nu ești și vrei un statut la care nu ai cum s-ajungi.
Răbdare, care ascultase pasivă, făcu atunci un pas în față și tuși. Era o bătrânică uitată, prizonieră demult pe terenul exclusiv al Stărilor Necontrolate, dar, pentru că era cuminte și lua cuvântul foarte rar, o iertaseră de pedeapsa capitală de a fi tăiată de pe orice listă.
Toate Stările erau cu ochii pe Răbdare acum. Ce va face? Ce va zice? Le va da, în sfârșit, motivul multașteptat de eradicare a ei? Chef era în delir dictatorial, nu ar fi trebuit să facă el
nimic, Răbdare ar fi fost linșată de Stările din subordinea lui de la sine.
Bătrânica mai tuși, însă, o dată și făcu înapoi pasul inițial, zâmbind ușor. Mulțimea dezaprobă gestul cu vuiet de nemulțumire. Dacă nu vorbea, nu aveau ce să îi facă și bătrâna doamnă știa aceasta. Îi păcălise din nou. De fapt, dacă ar fi avut cui, își spunea ea în gând, le-ar fi explicat că nu era păcăleală, ci încercase să le ofere un moment de pauză, ce ar fi putut fi binefăcător, dacă tânăra Frustrare, în plinătatea puterii sale, nu ar fi intervenit din nou, făcând
ravagii.
Glasurile celor adunați se auzeau acum suprapuse:
– Își bate joc de noi iar, determinați-o să vorbească, să terminăm odată cu ea!

– Ne stă ca un ghimpe în coaste!
– Câtă toleranță inutilă!
– Toleranță? Cine-a zis Toleranță, strigă Chef, urcat pe un birou, să se facă văzut și auzit, voi chiar nu mai țineți cont de reguli! Apropo, am prins zvonuri cum că Toleranță e grav bolnavă, o să trimit pe cineva pe teritoriu inamic, să verifice…
Liniștea subită care se lăsase o miră chiar și pe Răbdare, care zâmbi firav din nou. Din naștere avusese implantată o doză infimă, dar de neînlăturat prin niciun mijloc, de Speranță, și nu aveau ce-i face.
– Huh, îi scăpă, fără să vrea, în liniștea aceea, dintr-un colț stingher, și micului Bun-Simț.
Bun-Simț era ultimul dintre copiii Decenței și ai lui Dezinteres, pe care Stările Necontrolate, crezându-l din flori, îl furaseră și-l creșteau într-un țarc.
Bun-Simț creștea greu, ce-i drept, dar ajunsese la articulatul cuvintelor și la primele litere din alfabet, și abia aștepta, înțelegând tot din jurul său, să fie și el mare și să le vorbească tuturor pe limbajul și prin cuvintele acestora, ca să se facă auzit.
Prinsese din zbor cum că la origine toate Stările fuseseră una și aceeași și că aveau strămoși comuni. Văzuse și că unele dintre rudele vitrege în mijlocul cărora creștea nevrând nu ar avea fondul defect, ci numai forma, și avea multă Încredere în viitor. Iar Prietenia, se zvonea, deși venea din Țara Nimănui, nu avea granițe între regate și, acolo unde era simțită, se înfiripa pe nevăzute, apoi își întindea rădăcinile fertile cum își răsfiră păsările călătoare aripile-n zbor.

_____

Premiul 1 la „Elogiul iubirii”, ediția a treia, secțiunea proză-seniori, Antologia prieteniei

Pachet Issabela Cotelin

Ehmeya