Se uita la el cum își face, tacticos, o cafea.
Cu calm imperturbabil, dar ostentativ, știindu-se privit, încingea în fierbătorul electric de apă cantitatea bine măsurată, fix pentru o cană. Punea invariabil – fiind un individ statornic în orice fleac și mândru, nevoie mare, de această calitate a lui – în aceeași cană vârful semi-ras de nes, apoi pe cel ras de zahăr, apa fierbinte peste amestec, zdrăngănea deliberat cu lingurița și, înainte de a bea prima înghițitură, nu uita să-i zică:
– Iar n-avem cafea făcută! Știi că am palpitații și mă doare și stomacul de la nes!
Iar ea încă se mai mira că nu devenise imună, după treizeci de ani, la reproșul lui. Sigur, la început nu era cu inimă și stomac în coadă, astea veniseră pe parcurs, trebuie că se finaliza altfel inițial reproșul respectiv… dar cine-și mai aducea aminte?
Își amintea, însă, cum, vreo trei zile în urmă, venise din oraș.
Era o ploaie mare, deasă, oameni zgribuliți peste tot, nu de frig, căci era vară, ci de umezeala din oase, din suflete, ploua depresiv de mai multe zile. Își uitase umbrela, deși s-ar fi dovedit inutilă în vântul care bătea cu putere, și ajunsese acasă curgând ca ieșită din apele mării și neuscată încă de soare. Intrase, aruncase cheile și încălțămintea udă la intrare, n-apucase să-și schimbe și hainele, că-l văzu ieșind din bucătărie, frustrat. Habar n-avea de ea, unde fusese, ce făcuse, primele lui cuvinte au fost:
– Iar n-am găsit cafea! Fă și tu una, știi că…
Ce-ar fi băut o cafea fierbinte, cu lapte, gata făcută…! Singura ei reacție a fost, însă, să-i mulțumească pentru întâmpinarea caldă, deși s-a întrebat pe urmă dacă el merită ironia asta prea delicată.
O altă întâmplare deasă, legată de cafea, în viața lor de cuplu reușit – așa spuneau toți cunoscuții despre ei – era aceea în care el se trezea în weekend-uri după masa, pe la patru, cinci, șase, opt, și constata, cu o surprindere, după părerea ei, nejustificată:
– N-avem cafea făcută?!? Fă imediat una, știi că…
I-ar fi făcut cu alt sentiment dacă primele lui cuvinte ar fi sunat altfel, doar ea făcea mereu cafeaua în casă. Încercase chiar de câteva ori să-i spună, ba zâmbind, ba mai acru, că n-are cum să ghicească la ce oră se trezește el, dar nemulțumirea cu care el își făcea repetat și demonstrativ micul nes, acompaniată de zgomotul echivalent cu spălarea a trei chiuvete de vase pline ochi, o determina de fiecare dată să se răzgândească.
Se simțea dezarmată și de previzibilitatea actului în sine, și de incapacitatea ei de a prevedea momentul lui în timp util.
Apoi erau diminețile. Multe, nu le-a numărat niciodată în cei treizeci de ani.
Se trezea, cu ochii lipiți de somn, și ajungea în transă în bucătărie, cu gândul la treburile zilei care începea, unde-l găsea pe el, în neclintirea-i indignată, treaz de te-miri-când înaintea ei, cu nesul de veghe:
– N-am găsit cafea făcută, știi că…
Iar ea se gândea mereu, încă luată prin surprindere, când Dumnezeu să o fi făcut, în somn sau cum…
În vremurile când făcea cafeaua la ibric, își amintea ea – unii ar zice că nostalgic – nu mai prididea, dată fiind cantitatea mică de licoare fermecată cuprinsă în el. Mai mult făcea cafea decât gătea.
Apoi a apărut filtrul de cafea și o perioadă făcuse multă deodată, ca să rămână, să fie. A funcționat oarecum, dar cafeaua, cu o personalitate nebănuită, se așeza altfel în timp ce stătea prea mult într-un recipient – își mai schimba culoarea, gustul, consistența.
Nu e cafea făcută devenise, în noul context, e prea slabă, prea tare, prea rece, prea veche, prea…
Cu expresorul, experiența a fost ceva mai scurtă, căci, pe cât de bună, pe atât de mică era cafeaua cea de toate zilele – aproape că-și dorea întoarcerea la ibric.
Apoi, la un moment dat, fiindcă tot îi apucase secolul douăzeci și unu, îl convinsese să cumpere un filtru de cafea programabil, sperând în minunea tehnologiei, poate așa se restabilea armonia care, cel puțin din acest punct de vedere, avea mari restanțe. Ca un făcut, s-a defectat curând și noua minune, funcționând o perioadă invers proporțională cu prețul lui. Astfel, au revenit la filtrul clasic.
Cel puțin încercase, și-a spus, resemnată.
Odată, mai demult, nervoasă, nu mai știa acum de ce, căci – incredibil, dar adevărat – avea și ea problemele ei, cu totul altele în afară de aceea de a asigura cafeaua perpetuum mobile dintr-o locuință, s-a răstit la reproșul lui:
– Dar mai fă-ți și singur! Chiar am altă treabă, nu stau în clipa asta de cafeaua ta…!
– Și eu am treabă! Să muncesc, s-aduc bani, să…
Și-a regretat ieșirea, înghițind în sec de-atunci de câte ori îi mai venea. Nu pentru că el ar fi avut dreptate, căci muncea și ea, chiar dacă aproape invizibil din unghi financiar. Ci pentru că văzuse până unde poate ajunge el, pe firul unei logici personale și separate de a ei, și prefera să evite discuțiile în contradictoriu, constatând că erau epuizante. Și inepuizabile, pe deasupra. Și, evident, dăunau și imaginii cuplului reușit.
La urma urmei, dacă ăsta e scopul nescris al tuturor căsniciilor, ca ei să găsească tot timpul o cafea caldă pe masă, pusă la dispoziție de ele, și numai ea nu îl înțelesese…?
Uneori își lua câte o cafea în oraș. Avea atunci senzația că ar fi fugit de-acasă, fără să simtă însă, ciudat, fir de mustrare de conștiință. Clandestinitatea relației ei cu ceașca de cafea de la vreun bar din drum o umplea de fericirea fals vinovată de o clipă.
Era cumva ca bucuria aceea, cînd gătești mult, pentru sărbători sau pentru vreo petrecere, faci singur toate bunătățile și a doua zi mănânci cu poftă nebănuită o supă banală sau un ou prăjit la altcineva în vizită.
Sau ca atunci când trișezi la un joc de noroc și câștigi un pot oarecare, important nu pentru valoarea lui, ci pentru ideea de câștig.
Și anii au trecut așa, ușori la început, apoi din ce în ce mai grei.
Îl auzise o dată spunând:
– Atâta pretenție am și eu, să găsesc mereu cafeaua făcută, și tu nici măcar asta nu ești în stare.
I-ar tot fi zis și ea, în toți acei ani, visul ei secret:
– Și eu îmi doresc încă enorm să găsesc o cafea făcută când intru în bucătărie. O dată, atât, măcar o singură dată…
Dar a înțeles incompatibilitatea dintre ei. La el era cerință, la ea era vis. Și, se știe, ca și în viață, într-un cuplu reușit cel înțelept cedează primul.

________

Apărută în Convorbiri literar-artistice nr. 20/2021
Foto arhivă personală

Ehmeya