Nici nu știu ce titlu să-i pun. N-am mai pățit așa ceva de… să nu zic zeci de ani, că parcă sună prea rău. Dar pe-acolo…
Mă despart eu de-o prietenă, una dintre cele câteva cu care mai bat parcul la pas, și-mi e lene să merg până acasă pe jos, așa că iau autobuzul o stație. Cum urc, prin spate, un tip, pe scaunul acela de imediat de lângă ușă, își lărgește ochii de deasupra măștii, a bucurie.
Mă uit și eu, cu certitudinea idioată că îl cunosc bine și zâmbesc pe sub mască:
– Bună, ce mai faci? n-am de lucru și zic.
Foarte fericit, îmi răspunde în mai multe cuvinte.
– Tu ești, Edi, nu?
Aici firesc ar fi fost, după toate logicile lumii, ca el să își dea masca jos și conversația sa ia altă turnură.
Dar el nici gând, nici că și-a dat-o până la sfârșit.
– Mă recunoști? zice.
Încă sigură pe mine și așteptând turnura cunoscută, răspund că da.
Se bucură ca un plod, mai schimbăm două-trei cuvinte neutre, din care nu deduc nimic cert, și apoi, aproape fericită, zic, politicoasă:
– Cobor, la revedere.
Îl văd că ezită și, în ultima clipă, spune:
– Cobor și eu aici.
Și țâșnește printre uși, mergând în dreptul meu acum.
Mie mi se face deja neliniște și tac.
Zice, zâmbind iar, după glas:
– Nu, nu sunt Edi, dar nu crezi că nimic nu e întâmplător?
– Mă rog, răspund, mai lucrez la asta…
– Că am luat autobuzul, că m-ai confundat, că mi-ai zis Edi…?
Vinovată fără vină, tac chitic, că doar eu spusesem primul „bună”…
Ajungem, el vorbind de soartă și eu tăcând în continuare, la o trecere foarte idioată de pietoni. Era roșu, eu văd, unii trec în fugă și el, tot vorbind cu mine, se ia după ei, dând să treacă, cu ochii în spate, după mine, care rămăsesem pe trotuar. Între timp venea o mașină într-o viteză ca de curse și mă sperii și țip la el să stea pe loc. O ia înapoi buimac și zice iar:
– Uite, vezi, mi-ai salvat viața! Dacă nu erai tu…
– O salvam pe-a oricui ar fi fost. Și-apoi, dacă nu coborai unde nu ți-e stația, nu mai era caz de salvat, încep eu să mă enervez.
Se face verde și, cât trecem, ne certăm stupid.
La un moment dat se oprește:
– Așa vorbești și cu acel Edi? Cât de amic îți este?
Acela a fost momentul când am regretat întâmplarea în ansamblu și tot ce-mi doream era să o ia odată în altă direcție, dar mi se părea că n-o să se mai întâmple asta.
– Amic obișnuit, zic, cu ton de final de discuție.
Pricepe si scoate o cutiuță dintr-un buzunar interior de la geacă.
– Mi-am luat fructe de mare. Acum mă duc acasă și mănânc singur. Mi-ar plăcea să mănânc cu cineva. Îți plac fructele de mare?
Ma uit perplexă la el, nu știu ce să simt, pe el picat din lună sau pe mine, mă uit în jur, era patru după masa, treceau oameni, m-am mai liniștit.
– Nu, zic scurt și o iau înainte, ca să priceapă și ca să nu spun nici cuvintele care, de perplexitate, nu-mi ieșeau, „sunt femeie maritată și, chiar dacă n-aș fi fost, nu m-ar fi interesat”…
Nici femeia care dau cu poșeta în cap nu sunt, că n-am. Am doar un rucsac. Se prinde el de ceva, că râde zgomotos în urma mea, zicându-mi:
– Am glumit! Nu mai știm să ne distrăm, să ne amuzăm de clipă, zău…
Am zis un „pa” cu spatele, mi-a răspuns la fel și-am luat-o pe aleea mea, lungă cât două scări de bloc mare, neprivind în urmă neam. Vazusem cumva cu coada ochiului că o luase perpendicular pe direcția mea.
Abia la capătul aleii, deschid ușa de la scară și mă uit, neliniștită, spre colțul unde ne separaserăm.
Era cineva cu o geaca neagră care stătea pe loc. Dar putea fi oricine altcineva, de la distanța aceea n-aș fi distins vreun chip.
_________________
Nu e proză scurtă sau ceva de genul. E o întâmplare reală care m-a derutat bine, făcându-mă să mă întreb dacă-s eu prea rigidă sau el un psihopat. Orice părere, mai ales obiectivă, îmi va fi de mare folos…!