Pe Petru (nu știu dacă el mai ține minte, dar eu da, pentru că a fost prima poveste în direct citită de mine…) așa l-am cunoscut, cu „Fetița…”.
Abia-mi făcusem blogul și, în hățișul ce-mi părea atunci pe wordpress, am dat peste o scriitură ca o oază: calmă, așezată, logică indiferent de temă, fără înflorituri melodramatice, superficiale sau umpluturi vizibile, în care am căpătat mare încredere. Îmi pare uneori că Petru și pe nostalgiile din poezii le dozează ardelenește, să nu fie prea grele pentru o singură clipă.
Atunci am nimerit-o pe „Fetița…” pe la jumătatea ei. Mi-am zis că o s-o iau de la capăt într-o zi, am uitat și soarta, întrupată în Siono, mi-a adus-o aminte: acum e întreagă și vie în mâinile mele și am îndrăgit-o și mai mult, fără să mă plictisesc recitind partea cunoscută. Pentru că de personajele lui Petru te atașezi imediat ce te-ai încumetat să le primești în propria imaginație. Până și horror-ul lui, atunci când abordează stilul, e senin și face bine spiritului, nu neapărat în siguranța unui final fericit, cât în mânuirea cuvintelor în așa fel încât același spirit să nu se simtă agresat de limbajul sau locurile comune ale genului literar respectiv.
„Fetița…” lui Petru, Lena, e, în viziunea mea, un fel de fetiță cu chibrituri modernă, care luptă cu demoni interiori, dar, mai ales, exteriori, deghizați în agenți de poliție sau guvernamentali, și reușește, în cele din urmă, să se încălzească la flacăra vie a propriei purități intacte.
Pe Petru Racolța nu îl receptez, din fericire, ca pe un scriitor spectaculos, care mă uimește cu fiecare apariție, până obosesc. Mă uimește mai degrabă la el varietatea abordată în scrieri – roman, poezie, epigramă, literatură de copii. Trecându-i prin toate, mi-a devenit unul dintre cei cărora le-aș lua o carte înainte de a-i ști conținutul – mai profan spus, îi dau like înainte de a vedea ce-a scris – fără reținerea că greșesc. Petru e un destoinic ce știe să creeze personaje, împrejurări și sentimente plauzibile minții umane, indiferent de natura lor și de contextul în care le pune.
Petru nu răscolește întrebări fundamentale, dar nu pentru că nu le are, ci pentru că e, în esență, un mare optimist, care a ales deliberat să dea cititorului momentul unei lecturi bune.
Felicitări, Petru, pentru „Fetița…”, aștept și o Delie la fel de palpabilă!