undeva, pe google

La una dintre ședințele de școală din timpul „normalității”, aflu eu niște bazaconii sau drăcii sau cum vreți. Din acelea care-ncep întotdeauna cu „m-a-mpins X”, „ba Y m-a împins pe mine”, „minte, Z e de vină!”.
Și, detectiv în slujba unei dreptăți imaginare, cum sunt, pornesc pe fir. Firul devine al Ariadnei, se despică și sare din cutia Pandorei „dar stai, să vezi concursurile de pipi din toaletă!”. Mă oripilez maxim, deoarece am și un pudism inutil în dotare, și îndrăznesc să cer detalii. Mă opresc la ” păi care are jetul mai lung”, mă dau cu capul de pereți, tot imaginari, vai, dar unde merge copilul meu zilnic și eu habar n-aveam etc. N-am de lucru și mai spun câtorva mămici și iese un mic circ, cu laitmotivul „nu se poate-așa ceva, inadmisibil!”.
Vin acasă și, cu inima cât un purice, îi spun soțului. Ca-ntr-un veritabil film de groază, acesta, în loc să participe la revolta mea, râde până la tavan, spunându-mi că astea-s de pe vremea lui… adică a mea, a noastră, a părinților care azi ne dăm încremeniți de faptele copiilor noștri.
Doar pentru siguranța absolută, am întrebat și un fost coleg de copilărie, care mi-a confirmat: „nu numai la școală, dar și în aer liber…”.
Evident că tot n-am vrut detalii, dar, în lumina acestei revelații, mi-am modificat poziția. Prea târziu – în virtutea marii corectitudini politice de azi, indignarea a rămas: „așa ceva nu se poate, nu există, nu concepem!”. Ca și cum s-ar fi putut distruge, prin gălăgie, această „tradiție” care cine știe de când datează.
Întâmplarea aceasta, ne-unicat deloc, a împărțit o colectivitate foarte mică în două câteva zile, până la următoarea, când prima a fost dată uitării instant și cea care i-a luat locul a împărțit, de asemenea… nemaicontând, în final, în niciuna dintre întâmplări, nici adevărul, nici punctul de pornire, nimic. Conta doar cine urla cel mai tare că e ca el.
Mărind perimetrul colectivității respective la o țară sau chiar o lume, nu văd nicio diferență între cele două atitudini radicale față de concursul de pipi și cele față de referendumul pentru familie sau jandarmeriadă sau buchetul de început de an școlar sau vaccinul curent.
Văd doar fapte ca atare preluate de o mass media masivă și fără control și introduse apoi într-un mediu virtual fără discernământ și din ce mai agresiv.
Mai cred, oricât detest controlul, că un virtual necontrolat face foarte mult rău. Și că, totuși, un control este necesar, atâta timp cât omul nu se poate controla singur – dar nu din partea unor autorități care și-au pierdut cam peste tot orice credibilitate.
Cât despre corectitudinea politică pe care o ironizez atâta, mie îmi pare că nu e decât o altă încercare de control disperat asupra unor mase incontrolabile din partea unor autorități incapabile de a mai conduce altfel. Și iarăși nu văd diferența între această corectitudine și controlul comunist: în ambele trebuie să vorbim numai frumos și numai despre ce e bine, în timp ce, pe dedesubt, nimic nu se schimbă.
Unica șansă, cred, deși utopică, ar fi să ne controlăm noi înșine, fiecare în parte, de unii singuri, ca abia apoi să putem vorbi de uniri și colectivități reale în locul celor isterice de azi.