Arhivă personală

La Poșta Română, se știe, nu se duce omul ca la o instituție care-i prestează un serviciu.
La Poșta Română românul merge înarmat cu arme. Albe: timp, răbdare, toleranță, indulgență.
Sar peste coada obligatorie, lăsând pozele să vorbească. Pentru că eu n-am avut ce face și-am scris o carte pe care mulți prieteni au vrut-o de la mine, am fost des la poștă în ultimele două luni, așa că certific că e aceeași coadă pandemică, deși pozele sunt făcute în două zile diferite, în orice zi și la orice oră.
Așadar, am așteptat, fiind și frig, să se adune mai multe treburi cu ei ca să mă încumet iar să-i vizitez.
O să numerotez treburile de azi, că merită.
1. Un retur. Singurul, de altfel, nici nu știam cum se procedează, dar am aflat acum: îți dau înapoi ce n-a ajuns la destinație, fără explicații. Eu, totuși, le-am cerut și-am căpătat un ridicat din umeri de la doamna:
– De unde să știu eu…

– Păi nu scrie nicăieri pe plic? Că văd multe scrisuri și ștampile.

– Scrie, dar nu-nțeleg.
2. Câteva reviste, trimise către mine din decembrie, pentru care n-am primit încă aviz. Dialogul a fost haotic (las „halucinant” pentru următorul, care mi s-a părut și mai și):
– Cum vi le-au trimis? Colet sau scrisoare?
– Nu mi-au precizat, de ce?
– Dacă era scrisoare, doamnă, vi le băga în cutia poștală.
– Imposibil, nu încap.
– Eu vă spun cum se face.
– … Mă rog, și dacă era colet?
– Primeați aviz.
– Păi aia e, că n-am primit.
– Înseamnă că n-au venit. Poate nu le-au trimis.
Exclud, din experiență, să decredibilizez revista respectivă:
– Le-au trimis, sunt sigură.
– Dacă n-ați primit aviz…
– Dar e posibil ca voi să le fi trimis retur, din greșeală…?
Rămâne interzisă:
– Doamnă, la noi nimic nu stă mai mult de zece zile. Deci nu-s la noi.
– Nu-s la voi că, nu se știe de ce, nu mi-ați dat mie aviz și le-ați trimis înapoi sau nu-s la voi că nu le-ați primit voi?
– … !!!???
3. Întrebarea mea precedentă fiind prea lungă pentru doamna în cauză, renunț de bună voie și trec la următoarea problemă: bani de ridicat prin Western Union. Îi dau numărul de tranzacție.
– Nu e, zice.
– Ce nu e?
– N-aveți nimic.
– Imposibil, zic. Uitați data trimiterii lor și bonul întreg.
– Mai ziceți-mi o dată numărul.
I-l mai zic o dată.
– Mda… o aud și înțeleg că-i o problemă. Nu se poate, continuă dumneaei.
– De ce? zic.
– Scrie RIA.
– … ???
– Uitați aici, sus, în colț, pe bon, scrie RIA. Nu se poate. Nu-i la noi.
– Dar e tot Western Union!
– Da, dar e RIA!
– Și ce e RIA? Unde e RIA?
– Nu știu, doamnă!
Apoi, pentru că mă blocasem, dar nici nu-mi venea sa plec așa, mai nedumerită decât intrasem, zice tot ea, cu ton de disculpare:
– Si oricum n-avem să vă dăm.
– N-ați fi avut 100 de lei?!?
– Nu, doamnă, n-avem!
4. Nici nu știu dacă se mai pune și acest punct, fiind vina mea exclusivă, dar întregește și el ansamblul unei după amiezi aiurea la poștă: mai aveam de trimis cuiva o carte, dar o uitasem acasă.
Concluzia: am fost degeaba, în cel mai pur sens al cuvântului… e voie la râs, am râs prima, mi-a trecut și frig, și tot, cu toate cele.
Recomand, așadar, un drum la Poșta Română ca exercițiu de spiritualitate.