„Dimineața la cîrciumă”, tablouri-de-vis

Am cunoscut și cunosc oameni care beau. A căror stare naturală e băutura.
I-am cunoscut, din păcate, și de foarte aproape, dar și de la distanța de la care văd și știu, fără a fi direct implicată, putînd, astfel, să înțeleg obiectiv.
Au, în mare, două tipare.
Prinul ar fi cel care în timp ce și după ce bea e vesel nevoie mare. Exemplarul nu dăunează fizic persoanelor din jur, cît timp acestea sînt dispuse să tolereze mers împleticit și vorbe în doi peri, interminabile, eventual înjurături sau filosofii incompatibile cu starea de trezie, mici sau mari vomitături, greaua procedură a schimbării de haine a respectivului etc.
Băutorul profesionist vesel nu bea dintr-un motiv determinat. El bea, în general, de viață grea în ansamblul ei. Bea să uite de pacostea existenței șefilor, a salariilor întotdeauna mici, a grijilor cotidiene pe care le duce, ca Atlas, pe umeri. Și, cînd bea, eu cred că el crede că le dă puțin jos, să se mai dezmorțească. De-aici și veselia lui perpetuă în preajma licorii, indiferent de gradele sau de culoarea acesteia, dar, de obicei, ieftină.
Al doilea tip de băutor profesionist e cel care e sau devine trist. Și implicit – dacă nu cade lat pe undeva – rău, agresiv, recalcitrant. În boala lui sînt frustrări crunte și personalizate. El bea întotdeauna dintr-un motiv anume: că l-a dat șeful afară, că are sau că n-are nevastă, c-a fost mințit, trădat, înșelat, că etc. – motive care pot ieși la iveală în timpul procesului de îngurgitare a băuturii pentru cei interesați. El este întotdeauna victima neînțeleasă a altora, pricină pentru care alții, afectați fizic sau psihic uneori iremediabil, se cam feresc să-i mai stea în drum sau în viață.
Dintre toți băutorii profesioniști care mi-au trecut prin suflet sau prin față, doar doi au renunțat la această „pasiune” patologică, ambii siliți de împrejurările alegerii dintre moartea iminentă și o viață cum o fi, la risc, dar fără băutură. Și nu singuri, ci susținuți, dar nu de persoane abilitate, ci de cei ce le mai rămăseseră, din variate motive, alături. Unul mai trăiește încă. Restul celor cunoscuți personal au sfârșit în șanț fizic sau metaforic.
Pentru că băutul profesionist la noi în țară e sport național, bravură, act de curaj la o adică. Pentru că nu face nimeni pentru ei nimic într-un cadru organizat și medical, ca pentru niște oameni, în fapt, bolnavi. Pentru că noi creștem și trăim cu „n-am nimic” pînă nu mai putem, în orice, darămite într-o boală psihică ce sfîrșește prin a afecta tot fizic.
E drept că nu-l văd pe românul neaoș și ‘nalt ca bradu’ plimbîndu-se bucuros c-un cartonaș în buzunar, pe care scrie „3 luni” (adică n-a băut de trei luni, pentru ne-cinefilii americani) și arătîndu-l mîndru tuturor cunoscuților.
Dar drept e și că nici nu am încercat, ca națiune. Pentru că, iarăși e drept, avem probleme mult, mult mai importante de rezolvat, tot în calitate de nație componentă a omenirii.