Când se trezi copil pe lume, fetița nimeri destul de prost.
Ieșise din pântecele generos al unei mame puțin indiferente de atâta purtat de plozi în el.
Era a noua în ogradă. Intrase și la școala din sat și nu-și știa încă toți frații și surorile pe nume, că nu erau mereu acasă adunați grămadă.
Nici sărbătorile nu-i mai prindeau așa, când veneau unii de la colindături și căpătat, plecau alții.
Uitaseră să-i dea un nume și s-o boteze, n-avea nimeni grija ei. Departe de a fi o zână, era mai degrabă un spiriduș care-ar fi adus multă lumină, să fi văzut marginile pădurii. Dar ea abia vedea pân-la ziua de mâine.
Mică, era ultima la toate. Și-n curte, după fustele mamei și surorilor, mai mult le-ncurca.
Pe ulițe, până fugea ea să s-ascundă, ceilalți copilași se găseau deja unii pe alții și se-nvârtea și ea printre ei, să se facă seară.
Taică-său era stâlp. Nu al casei, ci al cârciumii din sat.
– Du-te, omule, la copiii tăi, mai striga cârciumarul la el.
– Știu eu, măi hapsâne, dacă-s ai mei, că de mă duc, poate mai apare vreunu’, mai bine stau aici.
Și stătea și bea cuminte. Era om bun, nu făcea scandal.
Doar acasă, treaz, afurisea mult și cea mică prinse darul de la el. I se părea, cu mintea ei, că lucrurile te-ascultă dacă le ocărăști. Era pe când învăța să buchisească vorbe și litere și, cum numai tac-su îi dădea atenție, că numai pe ea o găsea stând locului când dădea pe-acasă, învăță multe de la el.
Într-o zi o necăji un pui de găină. Voia, pasămite, să-l prindă să se joace cu el într-o cutiuță găsită aruncată și puiul nu stătea. S-a uitat urât fata la el cum-necum și puiul betegi nițel. Mâța-l apucă ușor pe pui, să-l dea de-a dura și fata se încruntă la mâță; câinele, scăpat și el din lanț cum-necum, avea boală demult pe mâța ce-i fura mâncarea și boierea pe degeaba, așa c-o prinse la rândul lui și-o smotoci de-i zbura părul cercuri prin aer.
– Luate-ar gaia de potaie, îi zise fata și ăstuia, cu ce vorbe auzea și ea la alții și câinele fu găsit a doua zi pe câmpul de la marginea satului, aproape fără suflare. Noroc că fu găsit când trebuia.
Timpul trecu, că el nu stă în loc de nimicuri și fata se ducea acum la școală.
Avea o învățătoare acrită, care-i pocnea de câte ori nu știau ceva. Și cum în fata fără nume dădea ca într-un sac, distrându-se că nu-i numită și zicându-i cum îi venea la gură, într-o zi fata nu mai răbdă și zise cu năduf:
– Vedea-te-aș fără mâinile cu care mă bați, babă afurisită!
Spre seară, mașinăria care spăla rufe de i-o trimisese fii-sa din străinătățuri se strică și femeia, vrând să vadă ce-are, se vârî în ea. Mașina își reveni prin minune și-nvățătoarea se trezi fără mâini.
Directorul școlii le-aduse o femeie tânără și blândă și fetei tare drag îi era acum, prinse și ea curaj de ceva carte.
Din motive nebănuite, directorului însă nu-i era pe plac și o ocărî într-o zi pe degeaba în fața copiilor.
Fata, privindu-l cu ciudă, zise în bărbie cu obidă:
– Vedea-te-aș tăcând pe veci, moș prost.
Moșul se opări cu o țuică prea fierbinte și niciun medic nu mai reuși, cât s-au căznit, să-i pună glasul la loc.
Fata crescu și se alipi de un băiat care-și cam bătea joc de fetele din sat și când veni și rândul ei își cam dădu seama, cu atâta minte câtă avea și-i ură și lui:
– Sta-ți-ar în gât, nemernicule!
În gât nu i-a stat nimic, în al lui cel puțin, da-l prinseră sătenii a doua zi cu o muiere măritată și i-au gonit din sat pe amândoi, de nu s-au mai întors nici urmașii lor separați.
În altă seară venea de la magazin și se făcuse târziu, mai stătuse la taclale cu alte fete din cale. Patru bețivi mergeau pe patru cărări, deși cântau că-s împreună și s-au legat de ea. Când s-o atingă, s-o tragă, le ură și lor:
– Nu v-ar mai ține picioarele, nenorociților!
O mașină, pe care ea o văzu de la depărtare și sări cum putu în lături, trecu și le reteză picioarele amicilor de băutură. Ca potârnichile-au căzut secerați în colbul de pe drum.
Azi așa, mâine-așa, i se dusese vestea fetei că blestemă, că văzuse lumea că se-ntâmplă mereu ceva după ce afurisește ea.
Crescuse acum, dar nu putea să-și facă și ea un rost al ei, de vorbele care-o însoțeau, se cam fereau flăcăii tineri.
Alții însă începuseră să vină la ea să-i povestească necazurile, doar-doar îi ajută și pe ei să scape de belele.
Veneau mulți și povesteau vrute și nevrute, dar fata avea o stare de nu-i asculta întruna pe toți. Când însă o atingea ceva numai ea știa cum, intra în povestea și în sufletul omului amărât și o trăia și ea cu mintea ei puțină, iar apoi mai cădea careva prin sat fulgerat de boală sau de accident de lucru, cum se nimerea.
Mamă-sa se stinsese între timp cum trăise, necăzută, frații și surorile i se spulberaseră pe la alte case și rămăsese singură în curte, cu tac-su, care o punea să facă vrăji și lua, fără să știe fie-sa, bani de băutură de pe urma ei.
Deunăzi se trezi tată-su în curtea care ajunsese neîngrijită și fără de nici unele sau altele și-i veni ideea să vândă casa cu totul, ca să-și plătească datoriile la birt.
Fata, fără niciun ajutor, se amărî tare și zise fără să vrea în urma lui:
– Luate-ar moartea de bețiv!
N-a mai ajuns tătâne-su la omul cu care se tocmise. A căzut fulgerat în piept la poarta lui.
A plâns fata atunci prima oară în viața ei, de parcă se rupea cerul. L-au înmormântat pe-o ploaie cu bulbuci și s-a întors, singură pe lume, în casa aproape goală.
Aici s-a pus iar pe plâns, mai domolit. Îi părea si rău cumva și parcă i se ridicase și o ceață de pe creier și atunci s-a hotărât să nu mai afurisească pe nimeni și să facă legământ de tăcere cu ea.
A rămas acolo închisă în curte, că nici pe uliță nu mai voia să iasă și nu mai vorbea cu nimeni, până când niște femei mai inimoase din sat au început să treacă pe la ea, să vadă dacă mai trăiește.
Îi mai duceau un blid de mâncare, o cană cu lapte proaspăt, o bucată de pâine ruptă din a lor, de milă că e om și ea.
Apoi oamenii au început să vadă că cine ieșea de la ea din ogradă se-mbogățea subit. Nu cu avere. Dar unuia-i năștea nevasta care nu putuse pân-atunci să facă copii, altuia-i trecea te miri ce durere, le reușeau copiii pe la școli mari din lume, aveau recolte mai bogate decât alții.
Apa le era curată, grânele mai galbene, plozii mai sănătoși, ploua când trebuia, ningea la timp de-acoperit recolta.
Fata fără nume descoperise în tăcerea ei puterea gândului bun și binecuvânta în sinea ei orice primea din altă inimă de om.
Ajunsese astfel să trăiască din daruri făcute din aceleași gânduri, înconjurată de bunătăți și de copiii care nu se mai saturau de joacă liberă în curtea ei din satul acela oarecare și din împrejurimi.
I se dusese iar vestea și se zvonea acum că avea să se stingă când s-ar fi stins ultimul gând bun pe lume. Pân-atunci, avea să trăiască precum binele – văzut unde era chemat, în schimb nespus și nenumit.

Apărută în Convorbiri literar-artistice nr. 19/2020