Prima ninsoare

Când începea să ningă peste Sat era o feerie.
Prima ninsoare oprea puțin timpul în loc în fiecare an. Tot cât prindeau cu privirea în jur era alb imaculat. Copacii atât de colorați în toate celelalte anotimpuri erau albi de sus și până jos. Acareturile dispăreau văzând cu ochii sub stratul care se așternea calm. Ulițele sclipeau în miezul zilei ca steluțele noaptea pe cerurile de vară. Munții și șesurile dintre ei se făceau ca un imens glob de cristal din care, scuturat puțin, mai cerneau de fiecare dată câțiva fulgi rătăciți.
Oamenii erau mulțumiți. Știau că sub covorul alb de catifea le cresc invizibil următoarele roade.
Îi fericea și zăpada întinsă peste cimitirul de la marginea Satului, adunat în jurul Bisericii. Li se părea că morții lor se odihnesc cu bine și că le sunt de bun augur.
La prima ninsoare, fetele ieșeau invariabil afară în curți, cântau și se spălau pe față cu zăpada rece, așa li se spusese din străbuni, că, dacă se spală cu prima zăpadă din an pe chip, vor fi frumoase tot anul care stă să vină.
Copiii dădeau un ocol, scăpați din case și desculți, curții și apoi, până erau prinși, mâncau cu poftă zăpada curată. Se prindeau apoi de mâini și cântau în cor un cântecel vechi și repetat:

Zăpadă, zăpadă
Din cer stă să cadă
Peste-a noastră pâine
De ieri și de mâine…

Femeile puneau butoaiele mari în locuri știute din anii trecuți, ca zăpada să se adune în ele și să le rămână apa la nevoie, se mai întâmpla să le trebuiască.
Bărbații erau cei mai liniștiți, ei așteptau la gura sobei să se potolească forfota de peste zi și seara să iasă să facă poteci.
Când zăpada acoperea tot și ningea de destul de multe zile, veneau obiceiurile în care opreau orice muncă și mergeau unii pe la alții, ciocneau nectarurile din fructele culese, mâncau mai pe săturate decât în restul anului și cântau cântece rămase din bătrânii locului. Sărbătoreau simplu o Naștere a unui Domn care îi izbăvise demult de toate păcatele.
Prima ninsoare era sărbătoarea curățării sufletelor și viața tuturor trecea după legi care nu erau scrise nicăieri, dar pe care le știau cu toții.
La un moment dat, de parcă ceva rău se vârâse nevăzut printre ei, începuseră încet-încet să plece oameni din Sat, să vină străinii în casele lor, să rămână, să trăiască între ei. Până și copiii le plecau din Sat la vârste din ce în ce mai fragede și veneau cu obiceiuri și învățături tot mai anapoda de departe, dacă mai veneau.
Mica lume se transformase într-o lume nouă, în care legile li se ciocneau adesea. Zilele de odihnă se amestecaseră cu zilele de lucru, ba chiar se amestecau între ele zilele cu nopțile și apăruseră nopțile albe, jocurile celor mici nu mai aveau cap și coadă, animalele nu mai aveau ritm și destinații obișnuite. Lumea nouă devenise rea pe alocuri și nu mai avea parcă nicio noimă.
Într-un an nu a mai nins deloc. Au așteptat toți să ningă, îi venise sorocul iernii, îi trecuse sorocul, se uitau la zilele din calendarele pe care învățaseră să și le facă singuri și să le socotească și nu știau ce să creadă.
Anul următor iarăși nu a nins. Se adunau la Biserică și se rugau, dar zăpada tot nu venea și ei încercau să își vadă de treburile obișnuite, gândindu-se că o ști El, Dumnezeu, ce face.
Știri din lume nu mai ajungeau la ei, căci se rupseseră treptat din nou. Li se dusese vestea de Satul fără ninsoare și străinii renunțaseră de tot la locul acela dintre atâția munți care nu le adusese nimic deosebit, negăsindu-și rostul căutat. Nu mai pleca și nu mai venea nimeni. Nici nu mai știau cum arată lumea, nu mai știau ce se mai întâmplă sau cum e în alte părți.
Săniuțele ruginiseră la tălpi și deveniseră băncuțe de copii iar meșterii lor, ca să-și câștige traiul în continuare, le făureau direct așa. Blănurile de iarnă au devenit preșuri și învelitori. Pivnițele unde țineau iarna alimentele înghețate s-au transformat în cămăruțe de vară, căci era din ce în ce mai cald. Sobele, cu anii, au ajuns cuptoare de gătit în curți.
Anii treceau în continuare unul după altul. De nins, nu mai ninsese din anul acela în care nu a nins deloc prima oară.
Viața mergea înainte și anii se făcuseră zeci, apoi secole. Oamenii uitaseră de zăpadă de mult timp, mai păstraseră prin viu grai povești despre ea, dar nu și-o mai puteau reprezenta nicicum.
Nu își puteau imagina cum să le fie totul în jur acoperit cu alb și să fie rece, serile lor erau acum calde și senine, își făcuseră alte sărbători și zile de odihnă în care făceau focuri mari și se adunau în preajma lor la sfat, povesteau, râdeau, inventau, copiii se jucau.
Din când în când mai întrezăreau în zări nori negri și ciudați, auzeau sunete asurzitoare sau înfundate și necunoscute, dar nimeni nu se mai încumetase să străbată munții, să vadă ce e dincolo de ei, le era bine cum erau.
Într-o zi din liniștea timpului care curgea iarăși molcom ca apa rânită cu dragoste la izvor, căzu primul fulg.
Fetița care îl simțise pe obraz se sperie întâi, apoi începu să alerge printre ei, căci acum cădeau de sus ca atunci când se juca în hambar și cei întorși de la șes răsturnau căruța cu grâu.
Nu știa ce e, nu știa nimeni, oamenii ieșeau pe rând din case și umpluseră ulițele, privind în sus, spre cer, de unde picăturile de ploaie ajungeau la ei în forme bizare de steluțe mici și albe, care li se topeau în palmele calde, pe chipuri, în păr, pe brațe.
Unele steluțe se lăsau pe pământ și se adunau, iar când se făcuse un strat cam până la gleznă, dădură să se adune și să se roage în neștire. Atunci Marele Preot veni în mijlocul lor și, cu ceilalți bătrâni înțelepți ai Satului, după vorbă multă între ei, zise că asta ar trebui să fie ninsoarea din poveștile uitate și că trebuie să fie semn bun, de binecuvântare. Dumnezeu se învrednicise din nou de ei.
Copiii, fără să le spună nimeni nimic, căci lumea, cu griji, îi uitase, mâncau zăpada pufoasă, fetele își dădeau atavic cu ea pe față, fermecate de minunea de fulg topit în palma lor, iar de undeva, dintre ei, nevorbit dinainte, se ridică în cor spre cerul alb acum în întregime refrenul vechi, nemaicântat de mii de ani:

Zăpadă, zăpadă
Din cer stă să cadă
Peste-a noastră pâine
De ieri și de mâine…

________

Comvorbiri literar-artistice nr. 18/2020

15 comentarii

  1. Bună ziua draga mea ❤️
    Mi-a făcut tare bine prima ta ninsoare! Mai dus în trecutul placut și îndrăgit de mine!
    Îmi este dor de dor…
    Felicitări din toată inima pentru ceea ce faci !
    Ești un înger ! ❤️🤗
    O zi Binecuvântată ❤️🤗

    Apreciat de 3 persoane

    • Tu, Ileana, practic mă feliciți pentru că visez… căci asta fac, visez, vreau si scriu, că poate citește Cineva… 🙂
      Îți mulțumesc din suflet, draga mea, și mie mi-e așa de dor de alb, de curat, de frumos 🙂

      Apreciat de 1 persoană

    • Da, visezi și scrii tare frumos!
      Citește cu drag!
      E prima sí ultima dorință de curat, frumos și alb ! Cum speranța încă e vie…. mai sper să fie!
      Seară frumoasă draga mea ❤️ te îmbrățișez cu drag 🤗❤️

      Apreciat de 2 persoane

    • Speranța chiar e, cît mi s-ar părea uneori că s-a dus de tot. E undeva o rămășiță, altfel ce-am fi…
      Seară frumoasă să ai și tu, Ileana!

      Apreciază

  2. O premoniție!?
    Mi-am adus aminte de primul Crăciun fără zăpadă…eram copil, să fi avut vreo 10 ani, dar emoția a fost aşa de puternică, încât şi azi mi-aduc aminte! Aceeaşi emoție stranie mi-a produs-o şi textul tău!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.