Arhivă personală

Pe lumea Marinei Costa, noi, cei care o știm bine sau cât de cât, o cunoaștem deja. O lume cu ape și cu multe aventuri, o lume fictivă pliată mănușă pe o istorie reală, intens documentată.
În „Farmecul mării” este chiar o mică Marina imaginară la cârmă, care, împreună cu doi frați, Andrea și Lemona, formează un trio de cruce prin al cărui sânge curg mai multe nații și pune cap compas pe promisiunea din copilărie de a rămâne uniți în fața valurilor vieții.
Nărăvașe însă, acestea îi duc spre multe țărmuri potrivnice, cu mulți oameni răi.
Marina este un scriitor cuminte. Ea nu explorează adâncuri umane abisale, nu dramatizeaza întâmplări. Marina le înșiră doar, ca mărgăritarele pe-o sfoară marinărească bine întinsă. Și are dreptate, nu-i timp de jelit și disecat. Viata e plină de noduri. E grea în pribegie, pe mare, sau cu haiducii, în mijlocul munților rămași liberi de asupririle omenești. Viața cere luptă, planuri, iscodeli, calcule, dar și migală pentru lucrat dantele.
Viața din cartea Marinei cere și timp de iubit și de prietenii.
Cu Marco, alt om al marii, își face vis comun din a avea propria lor corabie și a se reîntoarce pe mare. Cu Vittoria leagă o prietenie conjucturală, dar strânsă și dovedită reală în timp. Iar când Vittoria își răzbună tinerețea pierdută în cel mai fericit dintre moduri, pe care nu-l voi dezvălui pentru cei ce n-au citit încă, parcă se face puțină dreptate.
Aflăm prin intermediul Marinei Costa multe obiceiuri și ritualuri întâlnite pe drum: botezatul corabiei, ritualul pendalfa – de vreme rea pe mare, obiceiurile de nuntă din sate, dansuri specifice.
Aflăm cum decurge robia și despre suferințele și nedreptățile îndurate într-un harem sau într-o mină de diamante.
Oamenii Marinei trăiesc, mor, se nasc, sunt grav răniți, se distrează, înfruntă furturile mării sau evadează în timpul scurt pe care îl au la dispoziție, căci ritmul ei este alert, într-o priză la curent continuu.
Din romanul Marinei Costa nu lipsește dragostea, tot într-un stil aparte, care ar fi fost perfect și în vremuri mai netulburi: „O iubire abia aprinsă în suflet tânăr nu știe de neam, de tradiție și alte cele. Ea cere doar să fie împreună cu cel drag”. Perechea Fye-Fotis e doar una dintre dovezi.
Personajele autoarei, răvășite de războaie, se caută între ele prin țări straine, să se regăsească frate cu frate, părinți cu copii, iubite cu iubiți, nu e zăbavă de stat pe loc. Căci, iată, de exemplu, după ce s-au reîntâlnit cu toții și le mergea mai bine Marinei și lui Marco, tocmai le ia foc corabia și se angajează pe alta, ea trebuind să-și reia aspectul de băiat și intrând ambii, împreună cu prietenii lor, în povestea noului căpitan de pe vasul unde se angajaseră, căpitan pornit și el în căutarea fratelui pierdut.
Citind-o pe Marina nu te plictisești; e multă informație în fiecare rând. N-ai cum să sari peste vreun paragraf, cum precis mai făceam toți când eram mici – spun asta pentru că publicul ei țintă, dar nu exclusiv, sunt adolescenții, tinerii – căci conținutul lui nu se repetă și e constant legat de celelalte care vin.
„Pe mare m-am născut și farmecul mării mă trimite pe cărările ei fără pulbere” – pe mare începe și se termină și povestea Marinei Costa, un amestec personal de dorință nestăvilită de aventură și pasiune pentru depărtări cu infuzii fugare de Jules Verne și Radu Tudoran, cât un ceai băut pentru aroma lui deosebită între două porturi…
… Am zis „porturi”? M-a luat valul lecturii. Am vrut să zic „romane”, căci același farmec al mării îl regăsim și în următoarele, povestind altfel de fiecare dată și lărgind universul cutreierat de personaje.

Arhivă personală