Arhivă personală

Luni seara. Afară, primii fulgi din an. În casă, cald și bine.
– Ce citești acolo?
– Ana.
– Cine-i Ana? Ce-a făcut?
– E un fel de „Ion” al lui Rebreanu feminin.
– Se poate…?
– Nu, stai, am greșit eu, nu feminin, ci din punct de vedere feminin!

Ana mi-a mers ușor și lin în gânduri, prea ușor și prea lin, cu ciudă doar pe durerile ei.
Satul autoarei, Sava, e transilvan, foarte vechi, merge până spre primul război mondial și constante în timp sunt doar dragostea și munca. Dragostea de locul unde vezi primii zori. Munca grea pentru pâinea de toate zilele. Dacă acestea nu ar fi fost, nici veșnicia nu se mai năștea la sat.
În același sat aflăm, însă, părând supusă unei veșnicii identice, și contorsionata relație român-ungur, întreținută peste limite și plătită în vieți grele.
M-au cutremurat descrierile pasagere ale prăpădului ungurilor și rușilor, același și ca dușmani, și ca aliați. Forța distructivă a cotropitorului de a-i face praf cotropitului casa, femeia, copilul, bătrânul sau măcar o pungă de făină, dacă nu găsește altceva, doar pentru că poate și are o armă în mână. Trebuie amintit, când spulberă destine, acest rău din oameni, care, în plus față de războaiele oricum nejustificate, va dispărea odată cu ele doar atunci când fiecare în parte va înțelege că și celălalt e om, ca și el.
Revenind la micul sat dintre dealuri, într-un patriarhat static în care femeia trebuie să se supună bărbatului, satului și firii, Maria, mama Anei, și apoi însăși Ana, eroine în adevăratul sens al cuvântului, răzbesc până la urmă în fața nenorocirilor, cu predilecție conjuncturale la prima și mai mult naturale la cea de-a doua.
Dramele lor interioare, pornind de la alegerile pe care trebuie să le facă, par interminabile. Răutățile pe care le îndură din partea semenilor, apropiați sau străini, sunt descrise plat și cursiv, dar foarte sugestiv. Lirică e aici doar afinitatea implicită pentru cele două femei a autoarei, ce răzbate printre rânduri. Și natura, în scurtele popasuri de descriere a ei.
„Nici fata nu se ducea cu drag, dar (…) nu putea zice nu” – e un pasaj oarecare, infim și sec, cu valoare de laitmotiv al multor întâmplări. Suntem, în „Ana”, în lumea în care așa trebuie, așa se cade și nu se poate spune nu.
Personajele masculine importante, în general mature, se disting mai degrabă prin răutate, lașitate sau indiferență decât prin pozitivism și rămân, pe parcurs, undeva, în spatele scenei. Romanul se construiește aproape singur pe neimplicarea iubitului Mariei, Sandor. Doar ultimul, Alexandru, este desenat cu un alt creion, care scrie clar și trage linii drepte.
Un personaj secundar remarcabil mi se pare Zsuzsa, sora lui Sandor – adevărat liant uman între nații și între generații, îngerul nevăzut cu glas cald la orice nevoie. Răzvrătirile Mariei, în contextul cărții, par așadar un biet ac într-un car cu fân din curtea nimănui și abia cele ale Anei prind contur în peisaj, ungând cu mierea așteptată îndelung, cred, orice suflet de cititor. Puterea lor interioară de refacere este uluitoare, însă motivată firesc: de copii, la Maria, de un bărbat, la Ana. De iubirea adevărată, în concluzie, supusă legii firii, chiar dacă împotriva celei a oamenilor, și fără de care suntem nimic.
În tot ce am citit despre „Ana” până acum s-a pus mult accent pe tradiție. Mie îmi este greu să le ridic, nemaisimțindu-mă obligată de programe școlare sau de false corectitudini politice, în slăvi.
Tradiții, la plural – ca obiceiuri specifice de sărbători sau duminicale sau legate de muncă și diverse evenimente – da, oricând, ele sunt un punct de reper în existență, sunt referință și înrădăcinare. Prilej de dor când sunt lăsate-n urmă.
Dar tradiția, la singular, de a nu te amesteca cu alt neam în pofida sentimentelor, de a asculta atavic de un bărbat bădăran, de a prigoni un copil pe principiul simplist că e „din flori” ș.a.m.d. e din alt registru și nu ar mai trebui acceptată mioritic, ca un dat firesc.

Primim în dar de la autoare bucăți autentice de existență, puse pe pânza hârtiei în tabloul bine legat al îmbinării traiului zilnic cu cel al istoriei locale și generale.
Vorbirea ardeleană, care, foarte inspirat, are și un dicționar la sfârșitul cărții, e, cu siguranță, o bucurie pentru nativi și o provocare pentru restul cititorilor. În cazul meu, un mic joc spiritual de-a recunoașterea sau deducerea cuvintelor, în care autoarea a „câștigat”, trimițându-mă de mai multe ori la glosar.
Em Sava excelează în puterea de evocare a oamenilor și stărilor vremii. Datorită acesteia, rând după rând și pagină de pagină am străbătut, alături de Maria și apoi de Ana, drumul lor, cu neputința de a interveni și cu credința că vor ajunge la un liman.
Și au ajuns, căci, iată, o demnă urmașă a lor le-a scris povestea și noi o putem citi acum la Siono.

Arhivă personală