Anei, cu dragoste

Arhivă personală

Luni seara. Afară, primii fulgi din an. În casă, cald și bine.
– Ce citești acolo?
– Ana.
– Cine-i Ana? Ce-a făcut?
– E un fel de „Ion” al lui Rebreanu feminin.
– Se poate…?
– Nu, stai, am greșit eu, nu feminin, ci din punct de vedere feminin!

Ana mi-a mers ușor și lin în gânduri, prea ușor și prea lin, cu ciudă doar pe durerile ei.
Satul autoarei, Sava, e transilvan, foarte vechi, merge până spre primul război mondial și constante în timp sunt doar dragostea și munca. Dragostea de locul unde vezi primii zori. Munca grea pentru pâinea de toate zilele. Dacă acestea nu ar fi fost, nici veșnicia nu se mai năștea la sat.
În același sat aflăm, însă, părând supusă unei veșnicii identice, și contorsionata relație român-ungur, întreținută peste limite și plătită în vieți grele.
M-au cutremurat descrierile pasagere ale prăpădului ungurilor și rușilor, același și ca dușmani, și ca aliați. Forța distructivă a cotropitorului de a-i face praf cotropitului casa, femeia, copilul, bătrânul sau măcar o pungă de făină, dacă nu găsește altceva, doar pentru că poate și are o armă în mână. Trebuie amintit, când spulberă destine, acest rău din oameni, care, în plus față de războaiele oricum nejustificate, va dispărea odată cu ele doar atunci când fiecare în parte va înțelege că și celălalt e om, ca și el.
Revenind la micul sat dintre dealuri, într-un patriarhat static în care femeia trebuie să se supună bărbatului, satului și firii, Maria, mama Anei, și apoi însăși Ana, eroine în adevăratul sens al cuvântului, răzbesc până la urmă în fața nenorocirilor, cu predilecție conjuncturale la prima și mai mult naturale la cea de-a doua.
Dramele lor interioare, pornind de la alegerile pe care trebuie să le facă, par interminabile. Răutățile pe care le îndură din partea semenilor, apropiați sau străini, sunt descrise plat și cursiv, dar foarte sugestiv. Lirică e aici doar afinitatea implicită pentru cele două femei a autoarei, ce răzbate printre rânduri. Și natura, în scurtele popasuri de descriere a ei.
„Nici fata nu se ducea cu drag, dar (…) nu putea zice nu” – e un pasaj oarecare, infim și sec, cu valoare de laitmotiv al multor întâmplări. Suntem, în „Ana”, în lumea în care așa trebuie, așa se cade și nu se poate spune nu.
Personajele masculine importante, în general mature, se disting mai degrabă prin răutate, lașitate sau indiferență decât prin pozitivism și rămân, pe parcurs, undeva, în spatele scenei. Romanul se construiește aproape singur pe neimplicarea iubitului Mariei, Sandor. Doar ultimul, Alexandru, este desenat cu un alt creion, care scrie clar și trage linii drepte.
Un personaj secundar remarcabil mi se pare Zsuzsa, sora lui Sandor – adevărat liant uman între nații și între generații, îngerul nevăzut cu glas cald la orice nevoie. Răzvrătirile Mariei, în contextul cărții, par așadar un biet ac într-un car cu fân din curtea nimănui și abia cele ale Anei prind contur în peisaj, ungând cu mierea așteptată îndelung, cred, orice suflet de cititor. Puterea lor interioară de refacere este uluitoare, însă motivată firesc: de copii, la Maria, de un bărbat, la Ana. De iubirea adevărată, în concluzie, supusă legii firii, chiar dacă împotriva celei a oamenilor, și fără de care suntem nimic.
În tot ce am citit despre „Ana” până acum s-a pus mult accent pe tradiție. Mie îmi este greu să le ridic, nemaisimțindu-mă obligată de programe școlare sau de false corectitudini politice, în slăvi.
Tradiții, la plural – ca obiceiuri specifice de sărbători sau duminicale sau legate de muncă și diverse evenimente – da, oricând, ele sunt un punct de reper în existență, sunt referință și înrădăcinare. Prilej de dor când sunt lăsate-n urmă.
Dar tradiția, la singular, de a nu te amesteca cu alt neam în pofida sentimentelor, de a asculta atavic de un bărbat bădăran, de a prigoni un copil pe principiul simplist că e „din flori” ș.a.m.d. e din alt registru și nu ar mai trebui acceptată mioritic, ca un dat firesc.

Primim în dar de la autoare bucăți autentice de existență, puse pe pânza hârtiei în tabloul bine legat al îmbinării traiului zilnic cu cel al istoriei locale și generale.
Vorbirea ardeleană, care, foarte inspirat, are și un dicționar la sfârșitul cărții, e, cu siguranță, o bucurie pentru nativi și o provocare pentru restul cititorilor. În cazul meu, un mic joc spiritual de-a recunoașterea sau deducerea cuvintelor, în care autoarea a „câștigat”, trimițându-mă de mai multe ori la glosar.
Em Sava excelează în puterea de evocare a oamenilor și stărilor vremii. Datorită acesteia, rând după rând și pagină de pagină am străbătut, alături de Maria și apoi de Ana, drumul lor, cu neputința de a interveni și cu credința că vor ajunge la un liman.
Și au ajuns, căci, iată, o demnă urmașă a lor le-a scris povestea și noi o putem citi acum la Siono.

Arhivă personală

17 comentarii

  1. Excelenta recomandarea! Din ce am citit pana acum, mie povestea Anei mi se pare mai deosebita decat cea a lui Ion, care nu m-a prins prea tare in ciuda stilului foarte bun al autorului (citita in liceu, e drept). Vreau si eu sa citesc aceasta carte pe care multi prieteni au recomandat-o cu mare drag. Despre partea legata de traditie, impartasim aproximativ aceleasi pareri. Imi plac in forma lor culturala, chiar daca eu le practic destul de putin, dar atat, la tot ce tine de mentalitate invechita spun pas. E o carte foarte interesanta, ma atrage si partea cu relatiile interetnice si cele dintre sexe, prezentata obiectiv pentru acel spatiu si timp.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Nu îmi vine să cred că ajung atât de târziu. Iartă-mi întârzierea. De fapt tu știi că am citit recenzia, doar că nu am apucat să intru aici.
    Nu am înțeles răspunsul tău dat Potecuței…
    Eu am înțeles că doar câteva pasaje sunt bune…
    Cred că este inevitabilă comparația cu Ion pentru că e Ardeal și e aceeași epocă. Dar mai cred că se oprește acolo comparația. Eu îl ador pe Rebreanu și departe tare gândul de a mă plasa măcar într-o vagă vecinătate cu geniul lui literar, însă cred că tipul de femeie puternică și experiența în sine (experiențele) sunt în altă sferă. Apoi faptul că eu scriu acum, chiar dacă despre trecut, imprimă scrierii o oarecare contemporaneitate.
    Îți mulțumesc pentru recenzie și pentru… tot.

    Apreciat de 1 persoană

    • Doamne, sensul era de pasaje „de bine”, în niciun caz „bune”… știi cât de liber mă exprim în general și uneori, recunosc, grăbit… 🙂 Îl schimb pe „bune” cu drag și cu siguranța că Potecuță, cel puțin, a înțeles.
      Da, perspectiva asta a timpului uneori schimbă nuanțe, dar tu chiar ai evocat atmosfera. Unele chinuri m-au marcat.
      Cum iarăși, am uitat să spun și desore asta, m-a marcat povestea lui Constantin Tănase. O știam, teoretic, dar nu așa și, crede-mă, cât am râs atâția ani de „davai ceas”… acum parcă n-aș mai face-o. Decât dacă aș avea garanția că asta ar fi vrut marele artist.

      Apreciat de 1 persoană

    • Se mai întâmplă… 😁 dar totu-i bine când se termină cu bine și, când întrebi direct, ca tine, cu mine n-are cum să se termine altfel 🙂
      Și eu îți mulțumesc pentru tot, Em 🌷🌷🌷

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.