Decembrie, 2015.

București, iarnă, o casă veche și neîngrijită.

Intru, spunând ce vreau, din reflex, cu teamă, de două ori același lucru, pentru că erau două santinele.

Scap cu bine de ele și mă trezesc într-un hol măricel, rece și întunecat, în ciuda orei prânzului.

De aici, drumul se bifurcă.

Pot să o iau înainte, pe holul neprimitor, cu câteva camere de-o parte și de alta a lui, deși nu se întrezărește nicio mișcare.

Sau pot să ies pe o altă ușă, ce dădea într-o scară exterioară din interiorul clădirii. Dar nu, îmi zic, asta e vreo anexă, privind lateralele scării ciobite din piatră, pe care ningea ca afară. Vedeam doar primele șase trepte, apoi scara cotea într-un unghi atât de dubios, încât am preferat să-l ignor.

Mă scutur ca de-un vis urât, imposibil să fie acela drumul, și aleg instinctiv holul, căutând repere.

Santinela a doua, ageră, îmi spune imediat:

– Nu pe-aici, doamnă, pe scară!

Mă uit neîncrezătoare, parcă nu-mi venea, dar santinela înarmată și nerăbdătoare nu glumește.

Resemnată, deschid ușa de termopan, o închid la loc cu grijă inutilă, urc prima grupă de trepte, cotesc.

Grupa de trepte următoare era identică, dar la capătul ei întrezăream Divina Comedia.

O încăpere cu lumină și cu mulți oameni.

Limanul, mi-am zis. Civilizația. Ecce homo!

Moarte de om făceam, acolo, în sediul poliției, să-mi fi zis cineva că mă-nșel.

Am intrat, deci, cu speranță.

Acolo, într-un spațiu infim, oamenii mult doriți stăteau ca-n autobuze dimineața sau ca în metrou, la orice oră.

Și era frig, mai frig decât afară. De caloriferul dinăuntru rămâneau lipite degetele.

Am oscilat, neștiind unde-i mai bine să aștept; când se făcea prea frig într-un loc, mergeam în celălalt.

Toată lumea părea prinsă în dileme în jur, întru mulțumirea forului meu interior, căci la un moment dat a izbucnit un scandal legat de faptul că „n-au și ei o toaletă”, la care funcționara a pus paie pe foc răspunzând: „ba da, dar numai pentru noi”.

Altcineva, probabil vrând să schimbe subiectul, n-avu de lucru să-ntrebe „de ce e caloriferul rece”. Pleiada care a urmat despre lipsurile pe care le au ei ar fi făcut pe oricine să i se pară mizilic lipsa toaletei și a căldurii.

În cele din urmă, am pătruns și-n biroul propriu-zis. Țac-pac poza, câteva cuvinte și gata, „reveniți după programul de pe ușă”. Care program, remarc imună deja, era scris greșit și corectat grosolan, cu siguranță de vreun alt pretendent la buletin așteptând în camera sau pe scările evidenței populației unei secții de poliție din București.

Când credeam c-am scăpat de tot, pică întrebarea copilului meu, cu care venisem să își facă primul act de identitate și care până atunci tăcuse mâlc: „Auzi, dar ăștia de ce n-au căldură? De fapt, de ce n-au nimic?!?”

Drept final, ultima dilemă a zilei cu pricina: n-am știut, pe moment, ce reacție să am, să râd și să fac o glumă reușită, ca să-i aplanez dezamăgirea sau să plâng că îi ofer o astfel de lume, hâdă și fără condiții elementare.

Lasciate ogni speranza…

Arhivă personală

(O amintire tristă. La vremea respectivă, scriind-o doar pentru mine, o denumisem „Lecția de umilință”. Anii șterg multe, dar unele senzații rămân impregnate, ca petele care nu ies cu nimic.)