doileisiopisicuta.ro

De câte ori își punea ochelarii, lumea i se schimba dintr-o dată.
Oamenii deveneau mai mici și parcă mai ascuțiți, cu contur tras desăvârșit de o mână nevăzută. Culorile erau mai aprinse și nu mai intrau unele în altele, obiectele se redimensionau, nemaiîntretăindu-se.
Când și-i dădea jos, lumea revenea la formele știute. Oamenii și obiectele se estompau la loc și marginile lor se disipau din nou unele în altele. Cu cât era omul sau obiectul mai departe, cu atât conturul i se integra mai mult în celelalte din jur într-o armonie personală.
Când mânca prăjitura lui preferată, profiterol cu sos de caramel, își scotea cu religiozitate ochelarii și-i punea cuminte alături. Văzuse o dată din întâmplare cum arată profiterolul în lumea cu ochelari și fusese oarecum tulburat de marginile impecabile și de micimea acestuia, iar sosul de caramel i se păruse o ață subțire ruptă din mosor și scăpată la nimereală, în loc de fluviul cafeniu de lapte și miere curgând în valuri prin nămeții albi ai paharului cu formă de cupă de șampanie.
Sau vedea, în stație, că vine un autobuz, dar nu îi distingea numărul și ghicirea acestuia se transformase într-un joc plăcut și intim, știut numai de el de-a lungul timpului.
Uneori, când se grăbea, și-i punea repede, vedea numărul și apoi îi scotea la loc. Prefera să procedeze așa în loc să întrebe pe ceilalți.
Când era mai mic și mai întreba, până să primească ochelarii, oamenii mari de obicei se uitau ciudat, scoși din ale lor, iar copiii îi răspundeau invariabil ce, ești chior, nu vezi.
Dar nici primirea ochelarilor nu-i adusese fericirea așteptată, acum copiii îi ziceau ochelarist și aragaz cu patru ochi.
Așa că alesese să se închidă în el, în lumile lui, avea acum două lumi pline în care putea intra când voia, ieșea iarăși după plac și îi era bine.
Acum, deloc grăbit, mergea pe stradă și, cu timp liber în față, alesese lumea fără ochelari. Mergea pe niște străduțe pe care le cunoștea și nu se temea de neprevăzut. Știa despre țipetele care se auzeau că veneau dintr-un părculeț dintre blocuri, unde copiii mai erau lăsați liberi și se mai încăierau între ei. Știa că nu prea trec mașini pe-acolo și nu-s nici semafoarele cu jocul lor de culori pe care-l număra în gând, observând astfel că nu se schimbau toate in același ritm.
Fără griji, nu interceptă la timp uriașul și necunoscutul zgomot apărut subit din zarea unei străduțe de care știa că se termină cu un bloc în capăt. Numai că blocul, mare și pătrat, parcă se apropia și asta nu era posibil.
Își puse mecanic și prea târziu ochelarii și nu mai văzu nimic câteva momente, doar auzi o izbitură puternică și înfundată cumva, în același timp, nedându-și seama de locul lui în îmbinarea lipsei de vedere cu sunetul receptat.
Apoi, pe fondul unei dureri acute și nelocalizate, lumile i se amestecară subit, vedea acum oameni multiplicați și mașini infinite, multe la fel, parcă trase la indigo.
Prin lentilele sparte lumea devenise una singură, un haos multicolor, imaginile se amestecau ca în mozaicurile prin care privea când era copil, tuburile acelea lungi la capătul cărora vedeai alte și alte forme, de câte ori s-ar fi uitat și cu orice ochi pe rând, căci nu putea niciodată să se uite cu amândoi deodată.
Tubul acela se făcea însă acum, ciudat, când alb, când negru, parcă îl simțea ca o prelungire a nasului, apoi în secunda următoare la capătul lui vedea o lumină nevăzută și tot așa.
Apoi dintr-o dată își dădu seama că vede totul perfect fără ochelari. Își duse mâna la ochi, neîncrezător, se pipăi pe față, nu se înșela, nu-i avea.
Visase toată viața o asemenea clipă. Privi mirat în jur și văzu un om în alb aplecat asupra altuia, încercând să îi scoată ceva din ochi.
Îl trase de mânecă reflex, vrând să-l atenționeze că mai erau niște cioburi undeva, înăuntru, care nu se vedeau.
Omul în alb ridică privirea mirat și-i spuse celei tot în alb de lângă el să verifice ușa sau geamul, parcă simțise un curent nepermis pentru locul unde se aflau și se aplecă din nou.
Nu se termină niciodată, iși spuse, nedumerit de gestul medicului, atâta timp alesese între două lumi și acum, pe neașteptate, trebuia să aleagă între trei.

Arhivă personală

__________

Apărută în antologia ASPRA Metaforele toamnei, 2020
Foto repr. doileisiopisicuta.ro