– Incredibil…! pufni la telefon, cu toate contradicțiile posibile ale tuturor sentimentelor din lume, e mama, doamnă!
– Eu vă cred, doamnă, dar nu vă cunosc și trebuie să-mi dovediți cu hârtie. Pân-atunci e bine, e la frigider, stă la rece, nu vă faceți griji.
Vocea profesională și indiferentă a asistentei îi dădu lovitura finală.
Oricât n-o iubise sau o iubise, pe rând sau deodată, pe mama ei, oricâte probleme avuseseră una cu alta, oricât o dispera și întrista gândul drumurilor, actelor și, mai ales, al ultimei întâlniri ce va urma, vorbele acelea, e bine, stă la rece, o înghețaseră pe ea pe loc. Nu-i ajungeau la gând, la suflet. Se opreau la o barieră mentală pusă instinctiv și rămâneau agățate în nimic.
Atavic sau nu, Andreea era convinsă că mama ei trebuie să stea în patul ei de acasă măcar acum, ultima oară, ultimele zile, asistenta de la morgă avea însă regulile ei pământene, fixe și de netrecut, nu o trimitea acasă fără această hârtie iar neputința acestui ultim gest i se părea uriașă.
– Și cum vreți să dovedesc că mama e mama…?
– Printr-o procură. Mergeți dumneavoastră frumos la un notariat, faceți procura și trimiteți un fax…
Fax, procură, notariat, frigider. Da, acum înțeleg de ce s-au inventat toate prostiile astea pe care le credeam inutile… alergi, cumperi prosoape, căni, haine și-altele, taxe-n stânga și în dreapta și-apoi și-n lateral, că tot timpul mai apare câte cineva care mai are de făcut ceva fără de care nu se poate… toate acestea ca să mai uiți de faptul în sine, să te mai obișnuiești cu ideea… încep să cred că-s, totuși, de folos… gândea mergând.
Iar cuvântul notariat devenea apogeul, culmea, capacul, cireașa de pe tort a întâmplării ce-o avea de străbătut.
Mai fusese prin niște notariate când își cumpărase apartamentul și când legalizase nici nu mai ținea minte ce, de vreo două ori.
Suficient cât pentru o părere de o viață.
Notariatul era, așadar, un apartament de bloc, mereu la parter, unde era mereu o coadă mai mare decât la dentist și unde niște femei-secretare se uitau mereu la solicitant cu superioritatea celui de după tejghea când îți explică pe neînțeles ce ai de făcut.
Notariatul mai era, de asemenea, locul unde nu te duceai niciodată cu suficiente hârtii la tine, oricâte-ai fi avut, mereu îți mai trebuia una, sau măcar un xerox și luai totul de la capăt.
Și notariatul mai era, în cele din urmă și un sac financiar fără fund, orice fițuică costând cât următoarea care-o autentifica pe prima, care-o certifica pe a doua și tot așa…
Îi rămăsese în minte și o întâmplare la care zâmbea singură de fiecare dată. Venea într-o zi cu fiul ei de la școală. Un domn, părând derutat, trecu pe lângă ei, se oprește cu ochii roată și întreabă politicos de un notar prin zonă. Îi explică frumos unde e un cabinet pe care-l vedea în drum tot timpul și fiul o întreabă, după ce pleacă domnul, curios:
– Mami, ce e un notar?
– Un om care face, pe bani mulți, hârtii multe și inutile.
– Deci face bani degeaba.
– Cam așa.
– Deci tu, că îl trimiți pe omul ăsta la notar, îl ajuți pe notar să facă bani degeaba…?
… Așa că se duse neagră la suflet în primul notariat știut, era unul la colțul blocului, îl vedea în drumul zilnic spre casă. Cu gând să zică ce-i trebuie și să se descurce funcționarele de acolo.
Nimeri o doamnă care părea chiar drăguță, nu se uita strâmb nicicum, nu părea pe fugă, nu se făcea că are prea mult de lucru, e iarnă, e-aproape Crăciunul, s-or mai umaniza și ele de sărbători, așa că, încă în transă, își ajustă pozitiv, pe măsura funcționarei, și privire, și ton și tot…
… Și, pe măsură ce vorbea și răspundea la întrebări, Andreea se simțea tot mai pierdută în detalii de nelămurit și cu gând de renunțare la fiecare replică, percepând intuitiv complexitatea procurii necesare. Dar doamna aceea drăguță era tot acolo și tot așa, nu numai că nu-și ieșise din fire, dar chiar părea să vrea să o ajute sincer, or asta o deruta cel mai tare.
Nu-și imaginase nici în cele mai inimaginabile vise cât de greu era să dovedească banalul fapt că era fiica mamei ei. Soarta parcă râdea de ea, ironizând-o, relația lor încurcată pe alocuri dădea să se termine la fel de năucă și încâlcită, iar ei i se stârnise aceeași dorință veche de a clarifica lucrurile. Uitase toate neînțelegerile lor și niciodată parcă n-o receptase mai mamă decât acum, când nu putea arăta unor străini o asemenea evidență.
Problema majoră erau, firește, hârtiile. De la al doilea divorț al mamei ei avea toate actele, numai că nu demonstrau, ea nefiind înfiată la vremea respectivă, prin nimic că e fiica ei. Trebuia să o ia mult pe fir înapoi, la primul divorț, unde numele ei de fată era legat de numele mamei sale, divorț din care avea doar o pagină ruptă, ghinion, exact în colțul cu data, singura hârtie posibilă care făcea o legătură legală între cele două.
Și femeia din spatele ghișeului, cu un calm desăvârșit și la fel de binevoitoare ca la început, a luat-o pe firul respectiv spre timpuri imemoriale, întinzându-l ca pe un elastic rezistent, cu telefoane, faxuri în alte orașe și idei noi de ajutor.
Depășită și epuizată de cursul lucrurilor, Andreea se lăsase total în mâinile femeii, nu mai avea nicio reacție, nicio dorință, nici măcar aceea de a se termina istoria asta; trăia momentele respective ca un spectator întâi curios, apoi obosit, apoi cu un început de recunoștință, indiferent de final, pentru femeia din spatele ghișeului.
… La un moment dat, femeia ajunse, printre hârtiile adunate teanc, la vechea ei adresă de copil și tresări adânc, silabisind mirată:
– Stra-da V-a-d-u-l c-u P-l-o-p-i, blo-cul 10-A…?
– Daaa… de ce…?
– Acolo stau eu… exclamă femeia, mirată în continuare.
– Ei, na, unde…? se trezi Andreea întrebând cu un ton care trecuse deja în altă dimensiune a relației incipiente cu femeia respectivă, ba chiar ieșea din spațiul notarial… și continuă în gând atunci o știi pe mama, trebuie să știi că-s fiica ei…
Se uita lung la ea, nu, chiar nu o cunoștea, sigur nu o cunoștea, dar fuseseră destui copii mai mici în bloc, deși totuși ceva, cumva nu i se lega.
– Nuu, zise femeia, parcă înțelegând, nu am stat acolo, acum stau, de câțiva ani, sunt căsătorită cu Florin, de la scara următoare, dacă-l știi…
… Dar Andreea nu mai era în notariat deja. Era dusă total în amintirea lui Florin din clipa în care îi auzise numele; fusese cu ea în clasă în generală și, mai ales, amicul desăvârșit de bloc din lungile seri în care sprijineau gardurile scărilor în grup și stingeau țigări fără filtru, râzând de toți și toate – o vreme nemăsurabilă în timp și în cuvinte omenești. Și-l amintea ca ieri – nebun în clasă, cu note pe măsura nebuniei, apoi crescând și devenind mai serios și mai tăcut, dar foarte mucalit, căpătase un umor sec și ascuns, vorbea rar, dar râdeau trei zile după ce elabora Florin o vorbă bine ticluită…
Ieșită din comun i se părea această întâmplare a întâlnirii cu soția fostului ei coleg de clasă și de bloc. Și parcă totul avea logica aceea neînțeleasă matur a vremurilor de demult, în care răul cu binele se împleteau, ca să învingă întotdeauna cel din urmă… încă nu-i venea să creadă.
Câteva clipe și-au permis, ea și Ana, să vorbească liber despre descoperirea aceasta, despre el, despre ele, despre tot ce era în afara locului în care se aflau. Încăperea cu hârtii și acte dispăruse printr-o vrajă undeva, în alt cadru al existenței, realitatea lor fiind acum un spațiu și timp umplut cu povești din anii scurși, de parcă ele două se cunoșteau de când lumea și ea, Ana, îi fusese colegă.
Ieși buimacă din notariat. Era un Crăciun trist, căci își pierduse mama. Afară începuseră să cadă, ca dintr-o baghetă nevăzută, primii fulgi. Se așterneau pe drumurile Andreei încet și calm, iar ea începea să simtă magia uitată a sărbătorii care se apropia. Mama ei se dusese, era adevărat, dar îi adusese înapoi din copilărie un prieten vechi și drag și, pe lângă procura cerută, căpătase de la soartă o alta, nesolicitată.
Sub bradul din inima Andreei fusese pus darul unei procuri pentru o prietenie nouă și pe viață și ea tocmai trăsese de fundiță.

________

Apărută în Astralis 8/2020
Foto arhivă personală