Omul în gri

Un om în gri trecea pe stradă,
Cu pas mecanic, gesturi de paradă,
Nu el, ci trupul lui le mai făcea.

Era un om, era în gri, tăcea.

Un om în gri stătea pe malul mării,
Sfinx de nisip în cadrul înserării,
Nici depărtarea nu îl mai chema.

Era un om, era în gri, tăcea.

Un om în gri ar fi murit oricând
Fără păreri de rău, fără un gând,
Dar el dădea din umeri și trăia.

Era un om, era în gri, tăcea.

Concesii

Ce-i lumea-n fapt, ce-i omul,
O sumă de concesii, toate
Strânse-n dosare de monomul
Numit oficial societate.

Copacul nu face concesii
Pădurii, când se înverzește
Frunza din pom n-are depresii
Când cade sau îngălbenește.

Floarea de câmp ce se desface
În primăvară cu temei
Luminii o concesie nu face
Ci doar urmează legea ei.

Când viscolul îngheaț-afară
Orice suflare care crește
Și-o pregătește pentru vară,
Pământul doar se odihnește.

Când vara arde-n cerc solar
Un spațiu dat și un anume timp,
Nu e un compromis polar,
Ci doar firescul unui anotimp.

Un râu va curge lin la vale,
Doar omul va urca cât poate
Croindu-și drum unde nu-i cale
Pentru această-mpietate.

O mare-n locul ei va sta
Cuminte, între țărm și zare,
Cât omul țărmul nu-i va eroda
Creîndu-și falsa relaxare.

Noi pacea nu o vom cunoaște
Cât timp ne credem împărații
A tot ce fără noi se naște
Dar ne trimitem în țărână frații.

Iubirea nu se numără cu șfanțul
Cât cel de lângă noi ni-i sclav
Și cel ce-i strânge bine lanțul
Se crede bun stăpân și brav.

Cât zeilor ne prosternăm
De ca și cum durere-ar cere
Pentru ce-n patimi adunăm,
Tot ce trăim e o părere.

Ce-i lumea-n fapt, ce-i omul,
Poate-s concesia lui Dumnezeu
Dintr-un pariu străvechi cu pomul
Cunoașterii de bine și de rău.

Luminile orașului

Luminile orașului seara
Scot la iveală patimi
În gestul trecătorului grăbit.

Îi văd în ei
Pe soțul ce-a uitat să cumpere o floare,
Copilul ce și-a scris în grabă tema,
Bărbatul ce poftește nedorit,
Iar cea ce trece-acum
E o femeie-nșelătoare.

Văd pe boemul din tricou vărgat,
Pe prețioșii gulerelor apretate,
Pe cei muncind acerb
Pentru imaginea-n societate
Și-n zare, sub un felinar,
Tot bând și ocărând,
Un grup cu legile certat.

Un toculeț îmi zgârie auzul,
O-înjurătură îmi chircește mersul,
Plânset de plod în brațe neluat,
Bătrânul ce-a greșit tramvaiul,
O mâță-n cușcă miorlăie pe blat,
Mă-mpiedic de o bancă lângă care
Un cățeluș covrig făcut visează
Și alți doi tineri se sărută.

O pasăre de noapte-și drege versul
Și înspre ziua care vine
Pe calea lui albă și mută,
Merge-nainte Universul.

Vin fiert (în căutarea timpului pierdut)

Stăteam în mica ta odaie,
Cădea în lume-o nouă seară,
Era și cald și bine, iar afară
Țipau barbar și vânt și ploaie.

Hotarul dintre râsete și șoapte
O ușă a deschis și-un ger subțire
Cu glasul mamei tale da de știre:
Să vă aduc vin fiert sau lapte?

Vin fiert, ai spus și-am aprobat
Trăind, când ușa s-a închis,
Pe gură dulcele sărut promis,
În brațe-ndrăgostită te-am luat.

Mirosul de vin fiert din jur
Ca vis în vis mi-a amintit
De-un paradis pierdut și regăsit,
De alte seri, cu gust la fel de pur.

De toamnă sau de iarnă, seri bătrâne,
Cu foc în sobă, cu povești de foc,
În care-abia de își găseau un loc
Uitatul ieri și neștiutul mâine.

Seri c-un motan torcând cuminte,
C-o blândă și plecată străbunică,
Cu o nepoată fără nicio frică
În tot ce-atunci nu luam aminte.

Seri cu bunici mai tineri, mai involți,
Mereu frumoși, întruna iertători,
Cu mine stând desculță prin ninsori,
Stârnind senină ale nopții bolți.

Vin fiert – era licoarea fermecată
Ce ne unea pe toți în fiecare seară,
Când ploaie, frig și vânt erau afară
Și tresăream, de buza cănii sărutată.

Și te-am iubit, ca pe o străbunică,
Ca pe bunicii vechi, nemuritori,
Ca pe aroma ce-o simțeam în nări,
Ca vatra unde toarce o pisică.
____________
Apărute în antologia Toamna metaforelor, ASPRA, 2020