Îl cunoscuse într-o toamnă.
Era orfană și nu își mai amintea nimic despre părinții ei. Muriseră demult, era mică, de tatăl ei nu-i spusese nimeni nimic, de mama ei știa doar că, de supărare, plecase după el cam repede.
Doi oameni care nu mai erau lăsaseră în urmă trei copii, să se descurce cum pot. Frații ei apucaseră pe la rude, ea nimerise la un așezământ, unde nu era așa de rău, doar amărăciunea că erau multe fete ca ea, singure și nu-și găsea un loc al ei.
Într-o zi auzise de bal. Se organiza unul la cazarma din sat, erau mulți soldați în permisie și, de voie, de nevoie, se dusese și ea, cu gând să mai ajute cu celelalte la treburi mărunte.
N-avea de gând să intre în sala unde se mânca și dansa.
Când l-a văzut însă prima oară, din ușă, înalt, frumos, brunet, cu ochii calzi și obosiți, a uitat de ea și n-a mai vrut decât să îi fie lui pricină de surâs.
Iar el a zâmbit de cum a zărit-o și nu i-a mai dat drumul din mână.
A doua zi au plecat în celălalt colț al țării, unde era casa lui. Cu ce avea pe ea, lui nu-i păsa, i-a zis numai că ea era femeia lui de-acum încolo, era foarte hotărât și a luat-o cu el.
Au mers cu trenul aglomerat și zgomotos, au mers puțin pe jos apoi, până la o gară mai mică, apoi cu alt tren mai scurt și mai gol. Apoi cu un camion, apoi iar pe jos, mai era puțin, au urcat un deal și au ajuns.
Din câmpie, cât cuprindea cu ochii de când se născuse, era acum într-un vârf de deal cât un munte, de unde vedea cu uimire alte două sate din jur.
El a deschis poarta și a dus-o la mama lui, care era prin curte cu acareturi. I-a spus și ei iar cuvintele acelea magice, că e femeia lui și că de azi e și casa ei acolo.
A doua zi a plecat înapoi, pe front, la războiul unde era dus și tatăl lui.
Iar ea se trezise acum femeia unui bărbat străin despre care nu știa nimic în afară că era tot ce avea ea nevoie, dar el nu mai era acolo și nu știa dacă avea să se mai întoarcă vreodată.
Și se trezise și într-o casă străină în care nu știa cum va fi primită și cum se va descurca.
Dar femeia de acolo, mama bărbatului ei, a luat-o ca pe un dat firesc și au învățat, zi de zi, să se cunoască și să se înțeleagă una pe alta.
Din când în când mai veneau la poșta din satul vecin semne. Câte o vedere trimisă din locuri depărtate și necunoscute care să ateste că bărbații lor trăiau cel puțin când le-au scris.
Ajungeau târziu în sat semnele acelea, mai repede ajungea vorba că au scris și ele, cele două femei, erau, ca una singură, bucuroase de orice cuvânt trimis și primit.
Într-o zi, din satul vecin a venit, în loc de vedere, o înștiințare. Scurtă.
El, tatăl bărbatului ei, n-avea să se mai întoarcă în viață acasă.
Femeia care-i era mamă soacră după o nuntă care nu avusese loc nu plânse, dar se închise în ea mai multe zile la rând, vorbind despre eveniment tot ca despre ceva ce ar fi putut fi și, iată, a fost și asta.
Ea însă îl jeli pe bărbatul pe care nu-l cunoscuse niciodată cu sinceritate și durere, pentru că așa simțea.
Numai ea a știut atunci câte gânduri i-au trecut prin cap.
Era primăvară, era multă treabă în curte și la câmp. S-a aruncat în treaba aceea cu tot ce avea în minte și în suflet, de ca și cum munca îi era tovarăș de viață, prea incert era tot viitorul ca să îi mai dea vreo atenție.
A trecut primăvara, a venit și vara și roadele începuseră să se vadă. Pământul nu știe să mintă și răspunde la iubire. Le-a dat tot ce-a primit și el de la ele și chiar pe deasupra. Poate de la trupurile multe și calde care-l îngroșaseră între timp.
Spre sfârșitul verii, știrea întoarcerii armelor în război răscolise o lume întreagă, răvășită deja destul și până atunci. Dar câte suflete în parte a tulburat atunci, iarăși nu avea cum să se afle din știrile care circulau bezmetice.
Toate deveniseră haotice. Veștile ajungeau aiurea, se intersectau, uneori ajungeau întâi oamenii, apoi ele. Alteori erau contradictorii.
Se auzea de liste și trenuri cu prizonieri ai foștilor aliați. Se auzeau multe și nevrute toate.
Nu mai avea nicio veste de la el de mai mult de două luni și nu știa dacă să se bucure, să nu, să aștepte, să nu. Nu avea cum să afle, putea doar să aștepte mai departe. Nu erau alți vânători de munte prin împrejurimi și pe cei de prin alte părți întorși, prea depărtate, nu avea cum să-i întrebe de el anume.
Trăia până venea seara, își făcea de lucru cuminte și tăcută și așa a prins-o toamna aceea.
A venit într-o zi pe neașteptate. Obosit, fericit, îngrozit, amestecat cu toate sentimentele lumii, a stat câteva zile și a plecat înapoi. Războiul lui nu se terminase încă.
Anotimpurile curgeau în continuare după firea lor. Primea din nou cărți poștale din când în când, cu nume ciudate și greu de citit, deși era femeie învățată. Doar Tatra îi rămăsese în minte din toate, îi părea ca o melodie străină, care-o speria, dar parcă-i și repeta o promisiune. Poate din cauza sonorității numelui acela, cu atâtea vocale și consoane duble, ca un țăcănit de mitralieră. Sau poate datorită năzuinței ei nemărginite de a nu rămâne singură pe lume.
Apoi, într-o nouă primăvară, războiul s-a terminat pentru toată lumea. Se clădea încet, firav, viața de după măcelul care fusese. El îi scrisese că e bine, dar acasă nu mai ajungea.
Într-o zi, când apucaseră să cadă primele frunze și se apropia ziua ei de naștere, de care nu ținuse vreodată socoteală, dar o știa trecută în puținele ei acte, un străin deschise poarta cea mare și unul dintre puii de câine care umbla liber prin curte se agăță de pantalonii lui tociți, lătrând subțire de zor și privind-o pe furiș, să-și capete răsplata pentru hărnicie…
… Fusese într-un spital în ultimele luni, ars de tot de la o explozie și fără speranțe în ochii tuturor medicilor și asistentelor ce l-au îngrijit, dar trupul lui se refăcuse, ca și sufletul, printr-o minune. Se întorsese acasă parcă mai tânăr și mai plin de putere decât plecase. Nu-l mai înspăimânta nimic după ce a trecut prin foc.
S-au căsătorit tot în acea toamnă, la doi ani de când se cunoscuseră și în timpul cărora se văzuseră zile numărate pe degete. Toamna aceea le-a adus și primul copil, un băiețel. Știau că viața învinge oricum, dar ei au vrut să învingă împreună.
Toamna care-a urmat le-a adus și o fetiță. Nu s-au mai despărțit de atunci și au rămas împreună până la adânci bătrâneți, care s-au dus și ele demult.
Azi nu mai sunt nici ei, nici băiețelul, nici fetița, nici războaie.
Azi am mai rămas doar eu, să le spun povestea.

Arhivă personală

_______________

Premiul I la concursul Simfoniile toamnei, Agora Artelor, secțiunea proză scurtă