Tocmai găsisem un articol interesant de citit când a bătut cineva la ușă. Întâi n-am vrut să răspund, fiind convinsă că iar e administratorul, cine știe ce-am mai uitat să fac, să achit, să comentez. Dar insista, cioc-cioc, un ritm mecanic de care era evident că nu scap decât dacă deschid. Era doamna Pandemie.
S-a prezentat instant și simplu cu numele sus pomenit, era o femeie pe care nu o mai văzusem pân-atunci, deși susținea că ar mai fi trecut acum câțiva ani prin zonă. Ciudatul nume parcă nearticulat îmi inducea o presimțire inexprimabilă și frânturi de clipă am retrăit acut vorbele copilăriei mele, să nu vorbești, mamă, cu străinii niciodată.
Mi-a spus vag câte ceva despre ea, se grăbea, spunea că are de trecut pe la câteva milioane de semeni și nu își permite o cafea. M-a asigurat, în schimb, că le voi bea liniștită, mult mai liniștită decât de obicei, pe ale mele timp lung de-acum încolo:
– Uite pachetul cu instrucțiuni, nu-ți face griji, Issabela, dacă le respecți totul va fi bine.
– Dar stați puțin, cum pachet, de unde, n-am comandat nimic, nu înțeleg, nu plătesc nimic.
– E gratis, draga mea – probabil neștiința mea absolută îi stârnise un moment de duioșie – doar cu viața poți plăti, la o adică.
S-a întors și-a coborât pe scări teatral pe fondul replicii respective – de fapt, cred că a fost numai percepția mea, ei nu părea să-i pese de efect – tocmai când mă hotărâsem să o tutuiesc și eu. Lipită încă mental de asemenea cuvinte, m-am uitat mirată lung după ea. O doamnă micuță, firavă – de unde atâta putere atunci…? – cu ochi de o culoare spălăcită în care parcă nu m-aș fi uitat prea mult, dar nici nu și-i ferise, nas acvilin și gură dreaptă – o linie oarecare, fără curbe de zâmbet sau dezamăgiri. Eh, gândesc, ori n-are încă de ce, ori nu are în plan sentimentalisme. Haine obișnuite de stradă… o fi mizat pe contrastul dintre aspect și intenții? Ce voia să transmită cu adevărat? Disecam eu prea mult din nou tot ce-mi pica în drum…?
În fine, mă voi dumiri cu siguranță din instrucțiunile lăsate, erau două dosare, am apucat să observ că pe unul scria Obligații și pe celălalt Promisiuni.
N-am reușit însă să-nchid ușa de zarva de pe casa scării, iscată brusc, de sus în jos. În mod normal intram, nu-mi păsa, dar, cu așa eveniment ciudat, devenisem curioasă.
Un puști – fiul doamnei Pandemie, aveam să aflu ulterior – ciufulit și îmbrăcat parcă de căpătat, puțin durduliu, se rostogolea ca o bilă din ușă-n ușă cu părul lui vâlvoi de bombă cu efect întârziat și spunea ca la școală:
– Eu sunt Covid Asimptom și mi-am…
Am așteptat să ajungă la mine, nu puteam să-i urmăresc turuiala, era pus pe șotii și mare vorbăreț. La momentul oportun, am încercat să-l descos puțin.
S-a fâstâcit de unele întrebări exacte, dar aluneca slalom ușor prin toate dialogurile, dovedind astfel fără dubii că e elev. Mi-a spus și niște povești halucinante, cum că s-au certat, el și unii verișori primari, Corona și Sars, cu diriginta lor, doamna Experiment, nu se puneau de acord cum să se prezinte-n lumea conștiințelor noastre la balul de absolvire a epidemiilor – holograme, clone, visuri urâte.
– Bine, bine, zic, dar ce-ai de gând să faci exact?
– Nu știu nici eu încă, dar o să fiu prezent ipotetic peste tot și, ca-n cartea ta preferată, Patul lui Procust, mi-am propus să vă redimensionez ego-urile, răspunse micul punk-ist emfatic.
– Glumești, asta-i teză de doctorat și tu abia ai ieșit de pe băncile laboratorului. La cum îmi pari, nu te văd nici autodepășindu-te și mai vorbești cu aparentă știință de ego-urile noastre…
– Nu mă subestima…! Par insignifiant pentru că am stat mult în spate, în ultima bancă, dar să știi că, pe când colegii mei premianți scoteau ochii savanților cu posibilitățile lor presupuse, eu jucam zaruri pe sub bancă sau chiuleam și mă testam singur pe vietăți minuscule. Ei au premii și diplome, eu am școala vieții pe pământ, madam.
– … Mai ești și obraznic, pe lângă că ești nedorit.
– Aici m-ai prins, sunt fiul vitreg…
– … Al cărui tată, al lui Dumnezeu sau al lui Lucifer…?
I-am închis ușa peste ultimele cuvinte, căci eram deja sigură că nu ar fi știut răspunsul corect și m-am afundat în dosare, lăsând cu regret articolul inițial pe mai târziu.
Cel cu Obligații părea mai consistent. Nimic nou la orizont, întotdeauna e așa.
Distanța. Va trebui să stăm numai în case. Sigur că întrezăream dezavantajele condiției. Uneori, mai ales atunci când ți-e interzis, îți e un dor sfâșietor să ieși să stai măcar pe-o bancă, la umbra unui copac mustind de păsărele, îmi aduc aminte de când am avut piciorul în ghips o lună și jumătate, dar, mi-am zis cu calm, e periodic și acum, cât de rău poate fi să stai în casa pentru care ai muncit și-ai economisit și construit an după an. Iată, practic, răsplata. Sau proba – după caz – de cât de dragă-ți e de fapt.
Masca. În sfârșit, am zâmbit amuzată fără să vreau, se oficializase. Nu mai trebuia să ne prefacem că o purtăm sau că n-avem, a devenit obligatorie, parte integrantă a ființei umane. Vor curge, prevedeam deja, râuri parabolice și metaforice în jurul măștii.
Mănușile. Venise, într-adevăr, vremea să le purtăm și pe ele. Prea ajunseserăm fără mănuși față de toate cele din jur, iar noi între noi aproape că ne răneam toți unii pe alții la fiece banală luare de cuvânt.
Declarația. Nu cele de iubire scrijelite sau tastate pe toate gardurile, necerute, dar care dau atât de bine, ci aceea simplă, o foaie de hârtie pe care trebuie să scrii de mână – mai știm…? – unde te duci și ce ai de gând să faci unde te duci. Mda, ciudat, s-au temut unii atâta de cipuri și de alte teorii infernale care depășeau uneori cele mai fantastice filme imaginate în domeniu și iată că supravegherea mult hulită se poate face și pe, simbolic vorbind, stil vechi.
Înțelegând ideile din mers, n-am mai cercetat toate detaliile și am deschis și dosarul cu Promisiuni.
Timp. Timpul era prima dintre ele. Timpul acela pe care nu-l mai aveam aproape niciodată niciunul dintre noi și care devenise laitmotivul vieții noastre sociale. Nu am timp era parola omului modern, activ, parșiv și de succes. Dar era și parola celor frânți de spectrul zilei de mâine. Și, dacă primii aveau de toate, dar nu aveau cu ce să-și umple golul din suflet atunci când rămâneau dintr-o eroare de programare a orarului zilei cu câteva minute libere pentru ei înșiși, ultimii aveau sufletul plin de grija pentru cei din jur, dar golul lor era pe masă, în farfurii, în căni, în pahare. Pentru cei din urmă, nu știu încă cum să gândesc mai departe…
Revelații. Am avut câteva deja, deci nu aveam nevoie de doamna Pandemie să le trăiesc. Revelația, când vine, vine și atât. În schimb, m-am împiedicat fără să vreau de marea revelație colectivă virtuală eram fericiți și nu știam, câteva zile numai de ea dădeam peste tot până s-a mai estompat. Nu numai că n-am subscris, dar, în ciuda maximei concentrări, n-am găsit strop de fericire neconștientizată în amintirile cu aglomerația din metrou, în fostele dialoguri cu funcționarii publici, în mizeria grătarelor sfârșiturilor de săptămâni din bietele poienițe.
Omul nou. Asta era promisiunea secolului. A mileniului. A rasei umane. M-am aruncat în ea cu toate pânzele sus, fără preget, merita și răsplătea orice, dacă doamna s-ar ține de cuvânt.
Dar toate cele erau doar pe hârtie, la știri sau în mintea mea. Afară, în tot acest răstimp, vedeam prin lamelele jaluzelelor cum viața adevărată, cealaltă, a naturii, se întâmpla pur și simplu, imperturbabilă și fără griji.
Corcodușii acelui martie îmi băteau, alături de soarele matinal, în geam cu degetele lor lungi, se dăduseră cu fructulețele acelea mici și încă fără sâmburi pe vârful unghiilor și parcă îmi făceau în ciudă. Sunt sigură că nu-i așa, că nu asta voiau, dar așa mă simțeam eu gândindu-mă că pe geam nu îi ajung destul și că trebuie să scriu o declarație ca să mă bucur de ofranda lor. Preț plătit, de altfel.
Străzile, cu o bandă, două, patru, își făceau de cap și ele, dansând golașe în lumina lunii, uneori le puneam muzică și mă imaginam în mijlocul și-n ritmul lor.
Fântânile clipoceau liniștite și fericite că-și pot limpezi suprafața, apa din ele își cânta în stropi de izvor subteran renașterea.
Nisipul râdea, nevânturat și plictisit de metafora castelelor din el.
Pădurile creșteau semețe ca prinții din poveste, zmeii lor fiind în cele din urmă sechestrați și atingeau bolți nebănuite.
Stelele nu și-au schimbat nimic pe cer pentru noi, nici pozițiile, nici constelațiile, doar oamenii le-au dat peste noapte alte interpretări, siliți fiind să-și schimbe ghicirea în ele.
Peștii au respirat, neprinși. Animalele au tresărit, nevânate. Norii s-au tolănit pe cer în forme firești, cum le-a venit la socoteală.
Cutremurele s-au oprit, supărate, făcând petiție la Marele Zeu Zgâlțâitor împotriva doamnei Pandemie, le lua rolul de la gură. Noi suntem mai de treabă, semnau acolo, înghesuiți și mârâind finuț din lavă, Yellowstone, Etna, Taal, Vezuviu, Pinatubo și alții, mai insignifianți dar brusc frustrați și ei, noi dormim cu sutele și miile de ani, nu facem atâta gălăgie, nu tragem atâta de timp.
Uraganele cu frumoasele lor nume de femei – de câte ori n-au râs în surdină de ironia asta, când se mai întâlneau la măturat pământul împreună, cu siguranță oamenii inventaseră procedura botezării lor astfel din dorința de a le accepta cumva fițele – au clipit ciclopic și au vrut explicații, la rândul lor, de la Noe. Doar era și el în aceeași barcă.
Doamna Pandemie făcuse praf generații întregi de dezastre naturale și ar fi putut, printr-un gest necugetat, să anuleze istoria de tot, a lor, a noastră – toate acestea, paradoxal, fără să-i știm ei înseși natura exactă…
… Revenind la scara mea reală din univers, respectiv cea a micului bloc de opt etaje dintr-o capitală europeană, cum totu-i trecător, într-o dimineață m-am trezit cu vestea că doamna Pandemie fusese eradicată la fel de subit cum venise. Nu a mai venit să-mi spună personal, s-a dus de parcă n-ar fi fost. Iar micul, impertinentul și deja dolofanul ei fiu vitreg, care-și depășise neadmis norma de minciuni, interese, decese și alte inepții, fusese anihilat științific și blestemat să se dezintegreze la simpla vedere a oricărui ac banal. E placebo, nătângi mai sunteți, urla bastardul speriat de ace, cu fiecare celulă încă activă disipată în neant, nemulțumit că i se stricase jocul strategic cu hărți, puncte fierbinți, succes virtual și bani reali.
Iar eu, în dimineața următoare, după ce am citit la cafea articolul pe care nu mai apucasem să-l termin în seara când îmi bătuse doamna Pandemie la ușă și de care uitasem iar acum îmi picase iar întâmplător sub ochi– ceva cu filosofia bățului de chibrit aprins invers – am ieșit apoi din casă.
Aveam gând de drum lung și liber prima oară după atâtea luni și aveam speranțe. În mine, în natură, în omul nou promis.
Plouase și într-o groapă veche din asfaltul de la colțul străzii, nereparată de ani, se strânsese balta obișnuită. O mașină a trecut în viteză pe lângă mine, m-a stropit din cap până-n picioare și el, omul nou, a scos capul pe geam, simțind pe lângă gest și nevoia unei manifestări verbale, după lunga abstinență:
– Bine, cucoană (beep…), tu nu vezi pe unde mergi…?!?

Arhivă personală

____________________

Diploma de merit la concursul național de proză scurtă „Nicolae Velea”
Antologia Pandemi(c)a
Festivitatea de premiere la London Club, București