A-mbătrânit nenea Gelu.

Ne-am întâlnit azi întâmplător pe stradă și simt nevoia să povestesc despre asta, câteva cuvinte cât o viață întreagă sau cât o clipă-ncremenită-n loc din ea, ca să-mi descarc nervii pe timpul care trece implacabil.

Nenea Gelu stătea și stă încă în blocul vechi, așa i-a rămas numele blocului in care am locuit vreo unsprezece ani, până ne-am mutat în blocul nou, într-un apartament mult mai mare.

Nu știu, privind abia acum în urmă din acest punct de vedere, ce ne-am fi făcut fără nenea Gelu. El ne-a ajutat să ne integrăm, mai repede decât durează astfel de procese de obicei, în familia blocului. Căci, fiind un bloc cu patru etaje și cu două scări, toată lumea trăia acolo, cel puțin pe vremea aceea, idilic, exact ca-n comunismul visat de atâția atâta vreme și netranspus de nimeni în realitate. Acum, când l-au mansardat și jumătate dintre cunoscuți s-au mutat iar de alți câțiva am auzit deja că nu mai sunt, nu mai știu cum e.

Tot nenea Gelu ne-a integrat și în familiile canine și feline ale împrejurimilor. Precum la oameni, sau poate un pic în plus, prezența lui lângă noi era garantul bunelor noastre intenții în fața oricărui animal de cartier.

Erau doi câini ai blocului, Codiță și Costică. Pe vremea aceea – ce ciudat, parcă-s din altă viață amintirile mele – fiecare bloc avea câinii lui și în principiu era destul de grav să treci ca străin pe lângă ei, serile îndeobște, când se-adunau la paza teritoriului lor imaginar. Darămite să te și muți pe acel teritoriu, cu mobilă, copil care strigă, atâta tevatură-n sus și-n jos pe niște scări unde nu se întâmpla nimic.

Costică totuși, băiat fiind, a cooperat destul de repede cu noi. Era mare, mândru și frumos, gri husky-an cu foarte puțin alb pe alocuri. Purta țanțoș o coadă îmbârligată și zburlită într-un cerc imperfect pe care, de câte ori o vedeam, mi se părea c-ar fi un fel de covrig răsucit și niște urechi drepte și conice de lup.

Era și vag tontuț. Dacă-i aduceai ofranda cuvenită unui șef de haită – mângâierea pe creștet, niscaiva vorbe de suflet și, obligatoriu, resturi copioase de mâncare umană – trecea peste restul nimicurilor, pentru că el era Costică și era unic printre toți câinii cartierului de-atunci. Într-un an mi-aduc aminte că i-am făcut, noi, cei de pe scara mea, și un tort canin imens de Sfinții Constantin și Elena, pe care l-a hăpăit, în mod sigur fără să-i bănuiască semnificația.

Costică a sfârșit într-un palat de lemn înțărcuit cu acordul tuturor în curtea dintre cele două scări, căci între timp se schimbaseră legile. Senin și liniștit, ca un rege de treabă în amurg, o dată pe zi era încă scos la plimbare pe vechile domenii, cât l-au mai ținut picioarele. Dar m-au furat amintirile prea departe…

Codiță, fată rea și mult mai sensibilă, nu ne-a primit frumos deloc. Ba chiar cu o ostilitate atavică. Ne mârâia aprioric cum ieșeam din casă în așa mod că rămâneam de multe ori cu gândul la mârâitul de întoarcere în loc să-mi văd de ale mele.

Cu multe oase însă, cu strâns din dinți și cu sentimentul că n-am încotro, dar și cu încredere și cu ajutorul total al lui nenea Gelu, ne-am împrietenit atât de tare în cele din urmă, încât Codiță, până s-a dus la îngerii ei canini, a sfârșit prin a dormi noaptea numai la ușa noastră și a ne însoți până la marginea teritoriului ei, oriunde ne-am fi dus. Își purta trupușorul ei portocaliu pai, mediu ca mărime, dar vânjos și bine ancorat în cotidian lângă noi cu mare deferență. Și nu făcea oricui din bloc asemenea favor. Mângâierile aferente nu și le primea ca pe un dat firesc, precum Costică, ci cu un veșnic tremur de plăcere nedisimulat al scurtei și asprei ei blănițe.

Dar nenea Gelu avea – cu siguranță mai are și acum – grijă de tot ce avea nume de animal prin zonă, nu era deloc selectiv. Pe doi dintre câinii abandonați și găsiți de el i-am ținut chiar noi în casă până le-a găsit alți stăpâni.

Odată a ținut chiar și o gâscă, sau rață, nu mai țin minte exact, găsită te-miri-cum pe drum, în cadă la el – am urcat și noi până la etaj să o vedem, era ceva deosebit la bloc. Până a pansat-o și i-a vindecat aripa am tot văzut-o, cu distracție mare. Cu ea, chiar nu mai știu cum s-a terminat.

Nenea Gelu avea și el, inevitabil, pisicile lui personale, trei, mari și frumoase, dintre care pe una, cea mai maleabilă, o mai luam pe la noi când se plictisea sau ne plictiseam și n-aveam și noi, la rândul nostru, pești, sticleți, porcușori de Guineea sau alte pisici momentane. Și mai avea un caniche uriaș, Billy, un lățos negru și răsfățat de toată lumea, prieten, cum altfel, la cataramă cu Codiță și Costică. Așa de iubit era Billy – amândoi, de fapt – încât copiii de la bloc îi spuneau lui nenea Gelu nenea Billy și serile de vară, când toți eram pe-afară la taclale, nu erau la fel fără ei doi.

Nenea Gelu era, într-o concluzie firească, vecinul cel bun pe care-l avem toți și care are grijă de toate, spre deosebire de vecinul cel rău care gonește sau otrăvește animale și pe care-l deranjează larma jocurilor de copii – pe care iarăși îl avem cu toții.

Azi, așadar, întâlnindu-l pe stradă, mi-au trecut ca o ploaie scurtă de vară toate acestea prin minte în timp ce schimbam vorbe despre noutăți locale și, tot fulgerat, mi-am amintit și singurul meu regret rămas legat de el.

Odată, într-o zi oarecare de vară irespirabilă din acei unsprezece ani, soția lui – care era și ea nelipsită din serile de la bloc, stingând țigară după țigară și bârfind tot universul… Doamne, ce frumos era! – fiind plecată la țară, nenea Gelu a bătut la noi la ușă, se simțea cam aiurea și ar fi vrut o cafea. Nu-i era în obicei, nu mai avea prin casă și se gândise el că o să se simtă mai bine dacă bea una.

Iar eu, pradă probabil aceleiași călduri halucinogene care te face să vezi asfaltul valuri la drum drept sau pete pe azurul limpede, i-am pus într-un șervețel niște cafea și zahăr și i le-am dat, cum ne dădeam oricum de toate între noi în bloc.

Toată lumea apoi, de la soțul meu până la soția lui, mi-a spus același lucru: de ce nu i-ai făcut-o tu…?

… Pentru că nici nu mi-a dat prin cap și revelația asta m-a pocnit atunci ca un ultim tunet.

Iar povestea mea despre asta este, că am zis în momentul revelației respective în sinea mea că îi voi face o cafea cu prima ocazie. Mi se părea banal, dar ocazia nu a mai venit niciodată și nicio cafea ulterioară din lume sau de la cel mai luxos restaurant n-ar fi avut gustul clipei trecute din acea zi interminabilă de vară. Doar regretul meu mai are gust de cafea.

Și mai e povestea despre cum trece timpul implacabil, îmbătrânim și, dacă nu facem lucrul care trebuie când trebuie, e foarte probabil să nu îl mai facem niciodată în această viață.

Arhivă personală

________________

Apărută în Contraste culturale nr. 14/2020