Poveste fără pereche

De-o fi cândva să ne-ntâlnim
Cuprinși de amintire
Aș vrea de toate să vorbim
Dar nu despre iubire.
(versuri dintr-un oracol vechi)

Zilei care începe implacabil în fiecare dimineață nu îi pasă, de obicei, de nimic anume, ea doar își dăruie lumina ei, egal și sfânt, oricui e gata s-o primească.
Venea din oraș, cam plictisită, când s-au întâlnit în tramvai. Părea și el bucuros, așa că au coborât și-au mers împreună partea comună din drumul spre casă, vorbind aiurea.
Îl cerceta din când în când cu coada ochiului.
Fuseseră prieteni în școală. Prietenie de copii care învață să gestioneze cuvinte și sentimente. Nu credea că fusese foarte îndrăgostită de el, părea el destul pentru amândoi ca să mai considere că e și treaba ei. Ea era fata frumoasă și zvăpăiată la care râvneau invariabil toți băieții din preajmă și care râdea întruna, el era băiatul cuminte și foarte serios care-i spunea mereu că o iubește și uneori era gelos, motiv pentru care se și certau des.
La fel de des se împăcau însă, fiindcă, oricât de supărată era pe lipsa lui de încredere, o și amuza și nu-i plăcea cu adevărat niciun alt băiat. Și, mai ales, își dorea siguranța în care se simțea în preajma lui. Știa că poate să facă și să zică ce vrea, să ceară orice și oricând, să vină, să plece… el era acolo, pentru toate și se întorcea mereu la el, fără să fi fost plecată cu adevărat vreodată.
Într-o altă zi oarecare a acelor ani a nimerit din greșeală într-o poveste urâtă și cu personaje rele și, până să se dumirească ea însăși ce se întâmplase de fapt, era deja condamnată pe nedrept, iar el, în judecata lui de băiat cuminte și serios, i-a întors spatele fără un gând măcar de drept la apărare.
Dar a trecut și asta, cum trec toate. De aproape patru ani, de când terminaseră școala, se mai întâlniseră de câteva ori, tot așa, întâmplător, prin stații, prin cartier, fiecare într-un alt drum, spunându-și generalități despre liceu și zâmbindu-și cu politețe.
… Și-acum, mergând lângă el, îl privea pe furiș, nedumerită, simțindu-se pentru prima oară după atâta vreme altfel, o neliniște care făcea ca băiatul atât de cunoscut de lângă ea să-i pară brusc străin.
Vorbele parcă-i ieșeau și ele în alt sens decât de obicei, nu era obișnuită să nu și le găsească, imagini vechi nășteau dorințe noi pe care încerca din răsputeri să și le nege, toate se împleteau în mod ciudat în seara de noiembrie care se lăsa, caldă și imperturbabilă.
Se chinuia aproape să regăsească siguranța de odinioară, în el, în ea, în jur, în orice și nu era nicăieri. Nici măcar în banca aceea din curtea grădiniței, pe care o știa atât de bine, spre care îi duseseră pașii. Unde, au zis ei, se așezaseră să mai vorbească puțin.
Dar dintr-o dată nu mai vorbea niciunul dintre ei. Doar luna răsărise necruțătoare și lumina și ea curioasă pământul.
Într-un foarte târziu, într-o liniște întinsă parcă cu praștia până la capătul elasticului, i-a simțit mâna dreaptă trecându-i pe sub păr, cuprinzându-i umărul și chipul aplecându-i-se spre al ei. Privea încă în jos. Îi auzea răsuflarea. Știa ce-nseamnă, știa ce voia el, știa ce voia ea, voia și ea din întreaga ei ființă acel prim sărut adevărat…
Trebuia să facă ceva. Și-a ridicat ochii și i-a înfipt în ai lui, căutând buimacă un ultim cine știe ce bizar liman – o clipă lungă cât greutatea unei hotărâri… și, dintr-un vechi și uitat reflex, venit spontan și împotriva sufletului ei, l-a împins ușor în spate, dorindu-și cu o disperare încă vie sărutul visat. Ar fi vrut atât de mult ca el să o sărute împotriva voinței ei…
Însă clipa a trecut, ca orice clipă, definitiv. În cea următoare, i-a văzut brațele căzându-i pe lângă corp, obișnuitul lui gest de renunțare totală la orice și a cuprins-o o furie aproape de neînghițit. Îi veniseră brusc în minte grămezi de întâmplări uitate în care delicatețea aceea aparte a lui, pe care o tot definea de fiecare dată altfel, numai așa nu, o resemna la fel de tare la rându-i și, plină de un fel de ciudă nedefinită, s-a ridicat.
– Poate altă dată… i-a mai spus, cu glas forțat nepăsător, ca să dea o formă tăcerii stânjenitoare.
– Nici tu nu știi… a fost și concluzia lui, tărăgănată și defensivă.
S-au despărțit. Fără la revedere, nu mai era cuvânt s-acopere tristețea comună și gândurile ei, pe care le-ar fi scris urlând pe cer: niciodată n-ai înțeles nimic din mine, niciodată n-ai fost în stare să-ți ieși din tine, noi nu putem fi niciodată o pereche…
Și nu au fost. Aveau optsprezece ani amândoi și, fără să bănuiască niciunul, nu aveau să se mai vadă de atunci nici măcar întâmplător.
… Câteva zeci de ani.
Până când, într-o nouă seară oarecare, pe o stradă oarecare, într-o reîntâlnire întâmplătoare oarecare, i-a dăruit soarta îmbrățișarea aceea restantă.
După câteva cuvinte de regăsire schimbate politicos și formal, s-a trezit pe neașteptate strânsă puternic în brațe. O pornire lăuntrică a lui de dincolo de tot și de nimic laolaltă, așteptată dintotdeauna și venită prea târziu. O recunoaștere tacită că toate sunt la un loc al lor știut numai de ele, că așa e câteodată, siguranța uitată că totul e, a fost și va fi cum e să fie.
A stat cuminte-cuminte de data aceasta, nemișcată chiar, până s-a terminat. A vrut să zică ceva, bineînțeles, ar fi vrut să-i pună mii de întrebări vechi și noi, dar tăcerea îmbrățișării, în care putea răscoli cât voia după toate răspunsurile căutate, a făcut-o să tacă, întâia oară în povestea lor, la momentul potrivit.
Pentru că a înțeles, în sfârșit, exercițiul universului, jocul lui de coincidențe care au făcut-o să fie în acea seară în acel loc în care n-ar fi vrut inițial deloc să fie, a înțeles că probabil așa predă universul uneori și dă teme ludice, care dor frumos și rămân neterminate. Și că, poate, ea era cea care nu înțelesese niciodată nimic. Poate.
Începuseră să cadă încet picături de ploaie în timp ce se desprindeau unul de altul, din nou fără rămas bun. Apoi a venit furtuna – la toate știrile de a doua zi s-au comentat tăria vântului și ravagiile ploii torențiale cu cele mai mari descărcări electrice din anul în curs.
Toate zilele și toate nopțile care le urmează zilelor încep și se termină la fel. Răsare și apune soarele, răsare și apune luna, apar și dispar stelele. Iar și iar și iar, așa le e dat lor să fie. Iar nouă – să le petrecem cu viața obișnuită pe primele și cu imperceptibile regrete pe cele din urmă.

_____________

Apărută în Nuanțe de piper și ciocolată, editura Siono Literar.

Foto arhivă personală.