De-o fi cândva să ne-ntâlnim
Cuprinși de amintire
Aș vrea de toate să vorbim
Dar nu despre iubire.
(versuri dintr-un oracol vechi)
Zilei care începe implacabil în fiecare dimineață nu îi pasă, de obicei, de nimic anume, ea doar își dăruie lumina ei, egal și sfânt, oricui e gata s-o primească.
Venea din oraș, cam plictisită, când s-au întâlnit în tramvai. Părea și el bucuros, așa că au coborât și-au mers împreună partea comună din drumul spre casă, vorbind aiurea.
Îl cerceta din când în când cu coada ochiului.
Fuseseră prieteni în școală. Prietenie de copii care învață să gestioneze cuvinte și sentimente. Nu credea că fusese foarte îndrăgostită de el, părea el destul pentru amândoi ca să mai considere că e și treaba ei. Ea era fata frumoasă și zvăpăiată la care râvneau invariabil toți băieții din preajmă și care râdea întruna, el era băiatul cuminte și foarte serios care-i spunea mereu că o iubește și uneori era gelos, motiv pentru care se și certau des.
La fel de des se împăcau însă, fiindcă, oricât de supărată era pe lipsa lui de încredere, o și amuza și nu-i plăcea cu adevărat niciun alt băiat. Și, mai ales, își dorea siguranța în care se simțea în preajma lui. Știa că poate să facă și să zică ce vrea, să ceară orice și oricând, să vină, să plece… el era acolo, pentru toate și se întorcea mereu la el, fără să fi fost plecată cu adevărat vreodată.
Într-o altă zi oarecare a acelor ani a nimerit din greșeală într-o poveste urâtă și cu personaje rele și, până să se dumirească ea însăși ce se întâmplase de fapt, era deja condamnată pe nedrept, iar el, în judecata lui de băiat cuminte și serios, i-a întors spatele fără un gând măcar de drept la apărare.
Dar a trecut și asta, cum trec toate. De aproape patru ani, de când terminaseră școala, se mai întâlniseră de câteva ori, tot așa, întâmplător, prin stații, prin cartier, fiecare într-un alt drum, spunându-și generalități despre liceu și zâmbindu-și cu politețe.
… Și-acum, mergând lângă el, îl privea pe furiș, nedumerită, simțindu-se pentru prima oară după atâta vreme altfel, o neliniște care făcea ca băiatul atât de cunoscut de lângă ea să-i pară brusc străin.
Vorbele parcă-i ieșeau și ele în alt sens decât de obicei, nu era obișnuită să nu și le găsească, imagini vechi nășteau dorințe noi pe care încerca din răsputeri să și le nege, toate se împleteau în mod ciudat în seara de noiembrie care se lăsa, caldă și imperturbabilă.
Se chinuia aproape să regăsească siguranța de odinioară, în el, în ea, în jur, în orice și nu era nicăieri. Nici măcar în banca aceea din curtea grădiniței, pe care o știa atât de bine, spre care îi duseseră pașii. Unde, au zis ei, se așezaseră să mai vorbească puțin.
Dar dintr-o dată nu mai vorbea niciunul dintre ei. Doar luna răsărise necruțătoare și lumina și ea curioasă pământul.
Într-un foarte târziu, într-o liniște întinsă parcă cu praștia până la capătul elasticului, i-a simțit mâna dreaptă trecându-i pe sub păr, cuprinzându-i umărul și chipul aplecându-i-se spre al ei. Privea încă în jos. Îi auzea răsuflarea. Știa ce-nseamnă, știa ce voia el, știa ce voia ea, voia și ea din întreaga ei ființă acel prim sărut adevărat…
Trebuia să facă ceva. Și-a ridicat ochii și i-a înfipt în ai lui, căutând buimacă un ultim cine știe ce bizar liman – o clipă lungă cât greutatea unei hotărâri… și, dintr-un vechi și uitat reflex, venit spontan și împotriva sufletului ei, l-a împins ușor în spate, dorindu-și cu o disperare încă vie sărutul visat. Ar fi vrut atât de mult ca el să o sărute împotriva voinței ei…
Însă clipa a trecut, ca orice clipă, definitiv. În cea următoare, i-a văzut brațele căzându-i pe lângă corp, obișnuitul lui gest de renunțare totală la orice și a cuprins-o o furie aproape de neînghițit. Îi veniseră brusc în minte grămezi de întâmplări uitate în care delicatețea aceea aparte a lui, pe care o tot definea de fiecare dată altfel, numai așa nu, o resemna la fel de tare la rându-i și, plină de un fel de ciudă nedefinită, s-a ridicat.
– Poate altă dată… i-a mai spus, cu glas forțat nepăsător, ca să dea o formă tăcerii stânjenitoare.
– Nici tu nu știi… a fost și concluzia lui, tărăgănată și defensivă.
S-au despărțit. Fără la revedere, nu mai era cuvânt s-acopere tristețea comună și gândurile ei, pe care le-ar fi scris urlând pe cer: niciodată n-ai înțeles nimic din mine, niciodată n-ai fost în stare să-ți ieși din tine, noi nu putem fi niciodată o pereche…
Și nu au fost. Aveau optsprezece ani amândoi și, fără să bănuiască niciunul, nu aveau să se mai vadă de atunci nici măcar întâmplător.
… Câteva zeci de ani.
Până când, într-o nouă seară oarecare, pe o stradă oarecare, într-o reîntâlnire întâmplătoare oarecare, i-a dăruit soarta îmbrățișarea aceea restantă.
După câteva cuvinte de regăsire schimbate politicos și formal, s-a trezit pe neașteptate strânsă puternic în brațe. O pornire lăuntrică a lui de dincolo de tot și de nimic laolaltă, așteptată dintotdeauna și venită prea târziu. O recunoaștere tacită că toate sunt la un loc al lor știut numai de ele, că așa e câteodată, siguranța uitată că totul e, a fost și va fi cum e să fie.
A stat cuminte-cuminte de data aceasta, nemișcată chiar, până s-a terminat. A vrut să zică ceva, bineînțeles, ar fi vrut să-i pună mii de întrebări vechi și noi, dar tăcerea îmbrățișării, în care putea răscoli cât voia după toate răspunsurile căutate, a făcut-o să tacă, întâia oară în povestea lor, la momentul potrivit.
Pentru că a înțeles, în sfârșit, exercițiul universului, jocul lui de coincidențe care au făcut-o să fie în acea seară în acel loc în care n-ar fi vrut inițial deloc să fie, a înțeles că probabil așa predă universul uneori și dă teme ludice, care dor frumos și rămân neterminate. Și că, poate, ea era cea care nu înțelesese niciodată nimic. Poate.
Începuseră să cadă încet picături de ploaie în timp ce se desprindeau unul de altul, din nou fără rămas bun. Apoi a venit furtuna – la toate știrile de a doua zi s-au comentat tăria vântului și ravagiile ploii torențiale cu cele mai mari descărcări electrice din anul în curs.
Toate zilele și toate nopțile care le urmează zilelor încep și se termină la fel. Răsare și apune soarele, răsare și apune luna, apar și dispar stelele. Iar și iar și iar, așa le e dat lor să fie. Iar nouă – să le petrecem cu viața obișnuită pe primele și cu imperceptibile regrete pe cele din urmă.
_____________
Cât de frumos! Tânjim cu toţii, cred, după câte o astfel de îmbrăţişare-n care să ne regăsim după ani. Sau chiar o viaţă.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, uneori e suficient… 🙂
Mulțumesc, Potecuț!
ApreciazăApreciază
Am si eu o intrebare care nu e legata neaparat de textul de mai sus.
Domnisoara din poza alb-negru e cumva „cineva” in tinerete?😊
ApreciazăApreciază
😀😀 fără astfel de comentarii, renunțam demult la wp ❤
Păi da, m-am gîndit că domnișoara din arhiva personală e ilustrativă pentru poveste… 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ok, o sa-ti marturisesc atunci…
Dupa ce am citit am „simtit” ca pe undeva domnisoara din fotografie e implicata pe ici pe colo in poveste, dar n-am indraznit sa intreb ….
…. asa ca am intrebat numai despre fotografie.😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
:)))) așa-i, era cam aiurea să fie pe-acolo, prin povestea scrisă, fără rost 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Issa, erai o frumusețe! Și povestea nesfârșită e un vis. Mi-e necaz pe reținerile lor, pe căutările lor, dar și acolo-i frumusețe. Felicitări! Și mulțam că ai împărțit cu noi, cu mine… 😘❤️
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Chiar e frumusețe, unde ai ochi s-o vezi 🙂
Mulțumesc mult de tot, Inuța ❤❤❤❤
ApreciazăApreciază
“niciodată n-ai înțeles nimic din mine, niciodată n-ai fost în stare să-ți ieși din tine, noi nu putem fi niciodată o pereche…”, draga Issa, m-am prabusit sub cuvintele tale. ai dat glas unui tipat din adancuri. sunt ravasita! multumesc! multumesc pentru firul dulce, fin, catifelat cu care ai tesut povestea!
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Evident. Numai o altă femeie poate înțelege un țipăt interior. Ei țipă doar exterior :))
Glumesc, dar… sînt de partea ta… E greu cînd simți așa…
Îți mulțumesc și să știi că te-am citit și m-a surprins (deși îl bănuiam) foarte plăcut stilul tău! Parcă nu am văzut-o pe blog, nu-mi aduc aminte, dar e dusă bine de la început pîn-la sfîrșit, așa, prima cum e 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
♥️ multumesc, Issa! mai am mult de asteptat cartea! va ajunge greu la mine.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Vine pîn-la urmă, la mine a venit într-o săptămînă… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
am plecat din Iasi. of, acolo inca nu a ajuns! mi-o va trimite baiatul. ma gandesc serios sa mai fac o comanda pentru Liverpool. o voi avea pana la urma! 🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sigur o vei avea! În cel mai rău caz, am eu una-n plus… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Toata lumea stie, inca de la primul Terminator, ca plimbarile in timp sunt insotite de furtuni teribile cu tunete si fulgere, iscate din senin. Probabil ca asta a fost si-atunci. Sunt sigur ca baiatul ala o sa se intoarca iar la seara aceea imediat ce se va pune un pic la punct tehnologia.
Scuze pentru interpretarea sci-fi, asa stim noi, baietii, sa fim sensibili cand ne place ceva.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
N-ar fi rău nici un Benjamin Button…
Pe sensibilitatea masculină nu mai mizez demult, dar tare bucuroasă sînt cînd o-ntîlnesc :))
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O să spun simplu: povestea m-a răvăşit…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult! Pentru reacție și pentru simplitatea ei 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am tot amânat, de câteva zile, să-ți citesc povestea proaspăt tipărită, iar acum mi-ai făcut o surpriză plăcută să ne-o oferi aici. E ca o îmbrățișare pe care o așteptam cu emoție și mult interes și care mi-a plăcut mult, Issa!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ești în volumul celălalt, asta știam. Dar, de bucurie că le-am primit, în sfîrșit, am uitat ieri să te caut.
Știi ce-mi ziceam acum, în timp ce mă uitam după tine…? Povestea cu șahul, oare…? De-atunci o remarcasem… ❤
Mulțumesc frumos pentru apreciere, Petru!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Într-adevăr, eu n-am avut răbdare și am postat povestea despre talentata șahistă imediat după ce am scris-o. Blogul e cel care m-a stimulat de la început, deci lui îi dau întâietate de fiecare dată.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Minunata povestea, pur si simplu, prin modul in care este redata, prin felul in care atinge pe multi. Oarecum pe aceeasi tema eu am doua poezii din 2001, daca imi permiti iti las link-urile, daca nu iti zic titlurile. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sigur că îți permit, te rog, primesc orice link 🙂
Și-ți mulțumesc și pentru apreciere mult ❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumesc mult!https://adropofinspiration.wordpress.com/2019/07/03/eterna-love-story-2/
sihttps://adropofinspiration.wordpress.com/2017/06/14/black-hills/
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Un mic vis 🙂 să-mi mai faci oricînd trimiteri, fie și din cel mai simplu motiv, lenea de a căuta 🙂
Deși nu-i motivul principal ❤
ApreciazăApreciază
Dacă până și amintirea îmbrățișării e atât de frumoasă, ce să mai spun de îmbrățișare?!
Am simțit o ploaie cu nuanțe de sentimente, dorite, trăite și puse undeva în amintire.
💐❤
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Fără simțiri, am fi niște hârtii scrise și semnate în dosarele din arhivele statului…
Deși nu vreau să mă gândesc câte putem intui și în spatele unor simple rapoarte. 🙂
Mulțumesc frumos, Ana!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Eu încă aștept să povestești mai departe, deși nu sunt adepta happy-end-urilor. Oricât de concentrat ar fi momentul regăsirii, presimt că lipsește ceva.❤️🤔
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nici eu nu mai sunt adepta hepiendurilor… 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Felicitări suflet frumos și bun! 🤗🍀 Am citit cu drag, iar poza de cum am văzut am știut că ești tu! Te recunosc pentru că ești neschimbată! ❤️🤗 Te îmbrățișez cu drag 🤗🤗🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc mult, draga mea!
Un pupic și de la mine, noapte bună!
ApreciazăApreciază
Mulțumesc! Nu mai am răbdare până sosește cartea și m-ai bucurat cu un preambul. Nu pot să zic că sunt nestăpânit de felul meu, dar totuși curiozitatea îmi dă peste vaduri. Foarte frumoasă povestirea, îți vine să te implici, să-i scuturi pe protagoniști și să le zici: Trăiți-vă momentele acum, pentru că mai apoi se vor duce!… Fiindcă eu știu deja că: „Răsare și apune soarele, răsare și apune luna, apar și dispar stelele. Iar și iar și iar, așa le e dat lor să fie. Iar nouă – să le petrecem cu viața obișnuită pe primele și cu imperceptibile regrete pe cele din urmă. ”
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Cîți nu știu… Toate poveștile scrise de mine sînt povești ale mele, știute de mine despre alții sau spuse mie de cei din jur 🙂
Mulțumesc frumos!
ApreciazăApreciază
Ești răvășitoare, Issa, și-n text dar și-n fotografie.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asta sînt :)))
Îți mulțumesc din suflet pentru apreciere, Aura!
ApreciazăApreciat de 1 persoană