Era primul meu concurs-maraton, la care mă înscrisesem dintr-o – atunci – lîncezeală spirituală. Eram la capătul unui drum și nu știam încă exact pe care altul s-o iau.N-aveam indicatoare, nimic orientativ în jur și, prin alte povești, încă nescrise și ele, am nimerit în acel concurs.
Nu înțelegeam nimic la început, dar nici n-aveam prea multă răbdare pentru reguli.
M-am adaptat din mers acestora, mai greșind, mai „plătind” cu puncte la note, mai reușind acolo unde nu credeam.
La un moment toate se echilibraseră, pînă cînd a venit o probă anume, legată de platourile de filmare.
Am scris textul înainte de a citi cerințele probei, imediat ce am văzut titlul, n-aveam habar de restul concurenților cum stăteau, căci nu cunoșteam aproape pe nimeni atunci, dar lucrasem o vară întreagă, demult, pe un astfel de platou și încă-mi răsuna în minte, dacă închideam ochii, acel motor… and action!…
Eram foarte sigură pe mine.
Am văzut apoi juriul. Era… o tipă, al cărei nume nu-mi spunea nimic.
A venit și nota. 92 (din 100 de puncte, pentru cine nu știe).
Am fost dezamăgită. Sigur că erau note și sub a mea și că nu era o notă mică, dar tot dezamăgită eram.
Iar cînd am citit și feed-back-ul la jurizare, m-am supărat de-a binelea. Scria acolo, printre explicații tehnice care nu mă interesau, dar care contau într-un astfel de concurs, scria, deci, negru pe alb, că „se vede că te-ai grăbit”…
Da, așa era, dar faptul că intuise m-a scos din lîncezeala de care spuneam.
Abia atunci m-am întrebat cine era, prin urmare, tipa respectivă…
Am căutat-o și am văzut cum scrie. S-a dovedit imediat una dintre cele cîteva mari revelații ale mele de scris artistic printre mulțimea de advertoriale mai mult sau mai puțin desăvîrșite.
Căci, indiferent de perfecțiunea unui advertorial, este o linie între reclamă și literatură pe care puțini o trec, chiar dacă, separat, ambele pot fi o artă.
Si astfel tipa a căpătat un nume pentru mine – Mona.
Tot îmi rămăsese însă ceva-ceva pe undeva și am vrut eu musai să-i găsesc un cusur. Cine caută găsește… l-am găsit imediat: greșise la un calcul. Modul în care era calculul făcut era vizibil și, în loc de 92, era trecut 91.
I-am atras atenția, gîndindu-mă că oricum n-ar fi remarcat nimeni, fiecare fiind preocupat de propriile note. Nu era nici vital punctul pentru mine în acel context strict, dar, deja trecîndu-mi destul, eram acum curioasă doar să văd cum reacționează ea. Mi-a răspuns ca va rectifica, au trecut vreo două-trei zile, m-am uitat din nou, era tot 91 și atunci i-am mai zis o dată.
Pentru mine povestea se încheiase și nu mai conta, dar am observat că a modificat imediat nota, fapt care m-a impresionat pozitiv și, pînă, probabil, ar fi avut ea de gînd să mai spună ceva, mi-am șters pe loc comentariul, care devenise inutil.
Nu mai aveam nici urmă de nimic și acum chiar se terminase…
… A început în schimb altceva. Poate-ar fi început și fără acel punct din notă, așa cred acum, dar eu așa am remarcat-o și zîmbesc de cîte ori îmi aduc aminte. A început ceva nou. Nu știu cum. Treptat. Pe nevăzute. Am aflat în scrisul ei subtilități ascunse la o vedere obișnuită și locuri comune la care nu aveam cum să nu tresar. Poate că și ea. Am simțit trăiri în spatele unor cuvinte pe care numai cine le-a avut le poate ști și despre care se pricepea cum să vorbească.
Ne despart multe. Vîrsta, întîi. Apoi, cu siguranță, alte mărunțișuri. Importante în formă, neesențiale în fond. Dar ne unește bucuria cuvîntului scris curat și din noi înșine și ne-am regăsit colege, din nou, de curînd, într-o frumoasă antologie de povești. Poate vom mai fi, în viitor.
… În loc de încheiere, Mona are – în clasamentul meu cu oameni pe care îi creditez în alb și îmi sînt dragi fără condiții – demult punctaj maxim.