Mituri de doi bani de la oameni de trei lei

Ne plîngem că înainte mîncam mai sănătos, în timp ce ne lipim unii de alții sub cupola strălucitoarelor supermarketuri.

Ne plîngem că înainte nu era aglomerație, în timp ce o familie cu doi adulți și trei copii deține cinci mașini, poate și una de serviciu, pentru economie.

Ne plîngem că înainte se făcea școală, în timp ce școala a devenit agenție de babysitting și loc de inventat materii pentru cei rămași fără slujbă.

Ne plîngem că înainte eram mai buni, în timp ce, din trei locuri goale și unul ocupat, îl vrem exact, cu drepturi imaginare depline, pe cel ocupat.

Ne plîngem că înainte nu era poluare, în timp ce „sfințim” toate locurile pe unde trecem cu vorbe urîte și gunoaie lăsate în urmă.

Ne plîngem că n-avem timp, în… timp ce ne umplem timpul cu producerea de bani în orice chip, de uneori nici n-avem… timp să-i cheltuim.

Ne plîngem că nici pădurile nu mai sînt ce erau, în timp ce gîndim că tai și eu doar un copac/pădure, pădurea/țara e mare și mai fac și eu un ban.

Ne plîngem că nici căsătoria nu mai e ce era, dar cînd a fost ce trebuia? Cînd fetele se măritau obligate, arvunite de mici sau silite de împrejurări?

Ne plîngem că biserica… dar cînd a fost și ea ce se autodefinea a fi? Cînd ne-nvrăjbea, cînd ucideam în numele ei, cînd ne stoarce de bani, cu precădere pe cei ce nu avem?

Ne plîngem că ne sînt copiii needucați, în timp ce pe fundal, în surdină, cu burtierele lor cu tot, rulează tot felul de antene tv și așa-zise realități tv.

Ne plîngem de amploarea prostituției și pornografiei… de ce le căutăm, atunci? Nu-i ofertă fără cerere.

Ne plîngem că ne conduc numai proști, în timp ce privim alegerile din fotoliu, gîndind că oricum sînt deja făcute, votul nostru nemaicontînd.

… Sau ipocrizia nostalgiilor, am oscilat între titluri, neplăcîndu-mi duritatea. Dar realitatea e dură.