Mi-aș putea face o coroniță

Din oamenii care mă iubesc

Și alta

Din oamenii care mă urăsc

Și le-aș purta alternativ

Pe-al fiecărei zile

Încă necompus portativ.

Căci până la urmă

Sunt regina tuturor,

Iar oamenii care mă urăsc

Au și ei drepturi,

Cred că mă iubesc și ei în felul lor,

Căci altfel

Nu s-ar agăța cu ura lor de mine

Ca de un pai salvator,

Au o rațiune inatacabilă,

Au logica lor impecabilă,

Scot la vedere

Conversația cea mai amabilă

Și ades strălucesc

Precum metalicul inel

Din râtul unui animal domestic

Sub o rază rătăcită de soare

Căzând pe el nefiresc.

Oamenii care mă iubesc

Sunt mai puțini, mai firavi,

Mai naivi,

În genere nu vorbesc

Și pășesc pe suflet ușor,

Cu grijă,

Nu dor,

Pe urmele pașilor lor

Când calc la rândul meu parcă zbor.

Iar seara,

Când rampa zilei își stinge lumina,

Păcatul tace și dispare vina,

Lumina lor o candelă aprinde

Și ura rădăcină iar nu prinde.

___________

Apărută în antologia Toamna metaforelor, ASPRA, 2020

foto repr. enRoseg