Deschise larg geamul la bucătărie, să intre toamna întârziată.

Zilele trecute fuseseră pline, cel mic începuse școala și părinții l-au lăsat la ei, fiind mai aproape. Drumuri, cumpărături, emoții, zăpușeala de afară… n-avusese timp de niciun gând.

Era o sâmbătă calmă și fără planuri, o zi de odihnă. Vântul începuse să adie, soarele era încă ascuns după un nor pe care cel mic l-ar fi desenat cu siguranță repede, să-i fi văzut forma, până să apuce să se disipeze.

Aerul rece îl izbi în față și, poate în contrast cu căldura nopții din care abia ieșise sau poate fără motiv, privirea îi fugi reflex spre geamul de la același nivel din blocul de vizavi.

Apoi ieși din încăpere brusc, lăsând mirarea nevestei în urmă:

– Tocmai am făcut cafeaua, Mihai, unde te duci?

Dar el trăia deja senzația bine cunoscută de când mai făcea acest gest subconștient dimineața, aceea că nu mai are ce aștepta deosebit de la ziua în curs. De altfel, de la un timp nu își mai dorea nimic ieșit din comun sau altfel decât le știa pe toate, începuse să aleagă monotonia în locul oricărui eveniment.

Așa că se ducea de obicei în baie sau în dormitor, să se apere de o iscodeală care poate nici nu exista și i se părea doar lui. Sau poate să se apere de el însuși, de un sentiment care persista și pe care nu voise să-l ia ca atare niciodată.

Știa că nu ține mult, însă clipele acelea erau atât de grele, în ciuda duratei lor infime în timp și nu reușise să le vină nicicum de hac. Să găsească ceva să treacă mai ușor peste ele.

Acolo, spre geamul spre care privise aiurea, la etajul trei din blocul din față, la același nivel cu el, stătuse pe vremuri ea, Mihaela.

Se cunoscuseră de mici. Crescuseră împreună. Fuseseră împreună peste tot, nedespărțiți. Ei, frații și surorile lor, toți. Se jucau împreună cu toți copiii din jur seri și ani la rând. Mergeau la școală împreună, făceau teme împreună de multe ori. Mergeau la film, în parc, în excursii împreună.

Puțin mai mari, s-au îndrăgostit unul de altul și abia se mai dezlipeau când erau nevoiți. Se priveau în fiecare zi pe geam și își făceau semne. Așa știau când să coboare afară, când erau acasă și când nu, cu cine erau acasă, ce urmau să facă. Era primul lucru pe care-l făceau dimineața amândoi. Geamul fusese telefonul lor fără fir până la telefonul propriu-zis cu fir și chiar și după aceea rămăsese o obișnuință zilnică.

Uneori nu-și transmiteau nimic. Stăteau pur și simplu fiecare sprijinit de geamul lui și se uitau unul la altul sau priveau cerul. Știau că erau acolo unul pentru celălalt, se iubeau și credeau că așa va fi până la sfârșitul vieții.

Numai că vieții nu i-a păsat de visurile a doi copii care se țin de mână și se sărută pe furiș în scara lui sau în scara ei. S-au făcut mari și, nemiloasă, i-a despărțit.

Mihaela s-a măritat prima și s-a mutat departe. Un curs al firii de neoprit, la care uneori participi pur și simplu, fără să fii întrebat sau să te gândești că ai putea să pui întrebări. Nimerise un băiat de aur, cum rar se mai întâmplă și păreau fericiți împreună. Începuseră să-și facă rostul lor, au ridicat o casă cu toate cele de trebuință în jur și înăuntru.

Câțiva ani la rând, au mai păstrat legătura. Se sunau de sărbători și își urau la mulți ani, iar de ziua ei Mihai își făcuse obiceiul să o caute și să îi dea câte o floare sau o felicitare, schimbând câteva vorbe de circumstanță despre cum le mai merge.

La un moment dat, într-un an oarecare, a renunțat. Îl învinsese inutilitatea faptului.

Între timp se însurase și el. Găsise o fată bună, cam aprigă uneori, dar bună și de casă, cum se spune și viața mergea înainte.

Făcuseră și copii. Și Mihai și Mihaela aveau copiii lor la care țineau ca la ochii din cap și care creșteau senin și liniștit și ei, cu toate cele necesare.

Se mai vedeau din când în când unul pe altul prin pozele de la cunoscuții comuni.

Ea colinda în fiecare an mări și țări străine și ținutele ei frumoase, alături de bunătatea ochilor ei dintotdeauna, umpleau parcă orice spațiu străbătut și prins aleatoriu într-o hârtie fotografică.

De asemenea, și în pozele lui de la petreceri ocazionale erau veselie multă, lume, băuturi fine, mâncăruri apetisante.

Aveau tot ce le trebuie. Familii mari și frumoase, case bine aranjate, servicii bune. Copiii le-au crescut și ei și au făcut copii, la rândul lor. Erau acum bunici și trăiau și această nouă vârstă cu satisfacțiile ei.

Multe împliniri, de la copii, de la nepoți, de la ei înșiși au trăit separat și ea și el, fără să li se întâmple, ca în cărți sau ca în filme, nimic spectaculos care să îi mai pună față în față sau să îi mai aducă împreună vreodată. Nici pentru cinci minute, nici pentru o viață. Nici măcar pe stradă, în treacăt.

Nu s-au mai văzut și din toată povestea veche de copii nu mai rămăsese nimic.

Doar golul ei din piept, când, cu o prietenă, a trebuit, într-un drum oarecare de serviciu, să treacă într-o zi, după atâția și atâția ani, printre cele două blocuri cu mașina.

Atunci prietena ei a observat că se schimbase vag la față și părea nesigură la volan.

– Mihaela, ești bine, ce faci? a întrebat-o.

– Da, nicio problemă, răspunse Mihaela fără să încetinească, doar că aici am stat cândva…

Și mai rămăsese gestul lui de dimineață, de a mai privi, din ce în ce mai rar, fără să vrea, spre ferestrele apartamentului de vizavi…

… Ca prin vis își aminti în dimineața aceea de sâmbătă cum venise cel mic acasă miercurea trecută de la școală, într-o vervă de copil zăpăcit și turuind de neoprit. Poate de aceea nici nu-l ascultase cu mare atenție, lăsându-l uneori pe seama nevestei și bucurându-se cumva de unele scăpări de atenție sau uitări:

– Bunicule, bunicule, crezi că o să mă lase mami și cu tati să stau la voi mult-mult? Cred că m-am îndrăgostit, m-a pus în bancă cu o fată frumoasă tare și stă în blocul din fața noastră. Aș putea să plec cu ea la școală, să nu vă mai treziți voi pentru mine…

Arhivă personală

 

____________________________

 

Apărută în Convorbiri literar-artistice nr. 17/2020_
Foto repr. imgur