O mie și una de iluzii

Pe la 14-15 ani aveam trei cărți esențiale, pe care le regăseam și le reciteam de fiecare dată în vacanțele de la țară.

Prima era o carte foarte serioasă, care mă impresionase mult și după care acum o lună am străbătut Bucureștiul să o cumpăr din singurul depozit de cărți unde am găsit-o, căci, din 1967, anul apariției ei, nu a mai fost reeditată la noi. Voi vorbi separat într-o zi despre ea.

A doua era Legendele Olimpului… cred că am împărțit-o cu mulți adolescenți de atunci, dar nu mă mai săturam să colind vise alături de Igor, Ghilgameș, Roland, Tristan… Doar de Sigfried nu mă atasasem așa de mult încît să-l iau de mînă prin gînduri, parcă era mai dur, iar Crimhilda chiar mă speria puțin…

Iar a treia mi se părea un miracol. Citeam poveștile Seherezadei și toate numele acelea exotice, descrierile grădinilor, palatelor, șeicilor și ce mai erau coborau dintr-o lume fantastică și imposibil de imaginat.

O viața de huzur etern într-un paradis al femeilor pe pămînt, un carusel învîrtindu-se la infinit în culorile eterice ale unor fericiri interminabile – așa receptam, cu naivitate de copil, cele o mie și una de nopți…

Pe ele, căci îmi amintesc mai multe volume, în particular, nu le-am recitit, iar acum nici atît nu cred că aș face-o. Am citit, în schimb, între timp, despre.

Și am observat cu mare mirare cît de selectivă este memoria afectivă. Despre faptul că toate fetele acelea pe care mi le aminteam eu atît de fericite în decorul mirific erau decapitate a doua zi, memoria mea tăcea mîlc. Nimic nu-i rămăsese. Nu mai spun și de sensul acelei fericiri, neînțelese total atunci, dar pe care acum, la maturitate, într-o idilă deja lungă cu feminismul, o percep cu totul altfel.

Am aflat apoi, treptat, cum că, de fapt, cartea nu ar fi ce se arată că e. În afară de cenzura care era la noi înainte de ’89 și care, se pare, i-a tăiat începutul și unele pasaje, am mai aflat și de povestea scriitorului francez care găsise niște manuscrise arabe în care erau descrise vreo două sute și ceva de nopți. Le-a completat el până la o mie și una, printre ele introducîndu-i și pe Aladin și pe Ali Baba și așa au ajuns celebre.

Deci, în concluzie, povestea Seherezadei – generic vorbind – ar fi un basm cult imens, bazat pe poveștile culese și completate de un scriitor european, pe care înțeleg acum că arabii le reneagă iar femeile arabe nu se recunosc în Șeherezada, care ar fi trebuit să fie mitul lor feminin.

… Oare cît de distorsionate ne pot fi unele amintiri uneori?