Stau. Mă uit pe geamul larg deschis în gol, canicula se ciocnește de gândurile mele, le dă nepăsătoare la o parte și intră.
Undeva, pe trotuarul de vizavi, un excavator răzbate și el la fel de nepăsător. Primarul, care trebuie să fi fost și el la o școală cândva, schimbă disperat ultimele borduri înainte de alegeri.
Mi-e limpede, azi nu e ziua gândurilor mele limpezi.

Arhivă personală

În timp ce îmi storc mintea cu un răspuns și mai semnez o petiție inutilă către Ministerul Educației actual, văd întâmplător un film vechi despre școala veche, din 1983. Eram în clasa a șaptea…
Este, evident, un film propagandistic, precum tot ce ajungea pe ecran atunci. Probabil cu cenzură la montaj, cu scene bine alese care țin de regia oricărui film din lume.

Pelicula Sahia și aerul lui însă cuceresc. Pentru că e un film cu copii și, în plus, cu instantanee universale bine alese. Unui copil i se înroșesc ochișorii, altui copil i-a căzut un dinte, alt micuț ațipește cu capul pe bancă, vocea altcuiva tremură de emoție… fapte atemporale.

Arhivă personală

Copiii sunt, în plus, cheia reușitei oricărui demers. Pentru că un copil trăiește natural și fără tare istorice sau sociale ceea ce i se dă, iar zâmbetul nostru era la fel de cald și sincer și la joacă, și la defilările cu lozinci obligatorii. Poate că și zâmbetul copiilor din Africa muncind pe plantațiile de cacao pentru magnații lumii paralele e același într-un cadru demonstrativ.

Arhivă personală

Un film identic ideatic, dar cu un grup de muncitori deschizând în prima ei zi de funcționare o fabrică sau o hală industrială, nu ar fi emoționat pe nimeni prea mult.
Nu despre diferențe sau epoci – nici măcar despre învățământ – vreau să vorbesc însă azi.
Ci, acum, când excavatorul primarului s-a mai oprit din serenada lui, probabil pentru prânz, despre percepții și ce poate face un adult cu un film cu copii. Mai precis, despre comentariile la film.

Părinții cer schimbare – pagina fb

E acolo, în comentarii, în primul rând, îmbinarea inevitabilă de nostalgici cu hateri. O îmbinare în care niciunul nu lasă de la el pentru celălalt nimic. O îmbinare de vorbe de slavă cu vorbe de ocară și cu nevoile de impunere ale combatanților.
Aș mai remarca și că toți suntem, la urma urmei, produsul unei școli, vechi sau noi. Produs, nu reprezentant. Căci, așa cum citesc injuriile analfabete ale celor de azi, tot așa citesc și nostalgiile celor de ieri fără toate „i”-urile, cratimele sau acordurile necesare. Deci…

Părinții cer schimbare – pagina fb

Singurii la care aș mai fi reacționat dacă o părere pe facebook ar mai fi avut vreun rost ar fi fost acei comentatori care plâng după clasele vechi de 46 de copii. Aș fi spus pertinent că și 35, câți sunt azi, sunt mulți, având în vedere că Ministerul Sănătății prevede 25 de copii maxim, regulă nerespectată în nicio școală de stat.
Doar în cele private sau în școlile din sate, unde nu mai sunt suficienți copii. Iar pe băncile-mașinuță n-o să le-avem în veci, că n-are cine să le vrea – pe copiii de azi, ca și pe noi, neîntrebându-i nimeni nimic.

Părinții cer schimbare – pagina fb

Dar am tăcut, ca de obicei în ultimul timp, vulgaritatea sau complezența replicilor dându-mi, ca și excavatorul, dureri de cap.
Dincolo de toate, filmul rămâne un document, oricum ar fi privit. Dac-aș fi fost întâmplător în el, m-aș fi topit să mă revăd copil; dar atât. Adevărul, după mine, nu-i în ieri sau în azi, ci undeva în fiecare dintre noi, așa cum îl receptăm individual la vremea la care îl trăim.
E drept, mai iese la iveală prin forma de exprimare verbală în care ni-l îmbrăcăm…

… Și iată că excavatorul pare să se fi dus la nani, să mă adun și eu într-o concluzie. Ei, cei de după ’89, au 30 de ani. Cel mult. Să ne ținem așadar în suflet trecutul cu ce-i al nostru din el fără să-l mai idealizăm atât, pentru că prezentul, care nu ne place și ne provoacă nostalgii, tot de noi e construit. Pas cu pas și zi de zi.

________________

Foto repr. – arhivă personală