Schineni – satul în care nu se întîmplă nimic

Cînd eram mică, era satul de după deal. Satul la care ajungeam doar cu căruța. Avea puțină lume mașină atunci și, dacă avea, n-avea roți de acel drum.

Pe la optsprezece ani, cînd s-a considerat probabil că pot și eu conduce o căruță, chiar m-am jucat o dată de-a prințesa fugită din palatul ei de cleștar, care-și mîna calul de foc pe drumuri neumblate… Noroc că știa calul drumul și că verișorii mei erau cu mine în căruță.

Satul fără drumuri. Toate drumurile din Schineni urcă și coboară, pe lîngă curți, printre case. Nu-i drept niciunul, nu-i șosea, nu-i asfalt, nu-i nimic. Pietre, pământ și praf.

Satul cu cai liberi. Acolo caii pasc cu vacile pe cîmpurile sălbatice dintre rîpi. Ca ele, cu ele, cu capre, cu oi, cîte una sau în turme mici, totu-i la comun într-un arhaism individualist desăvîrșit și îmbietor.

Satul fără doctori, fără școală (ultima oară îmi aduc aminte că aveau 4 clase, pe care auzisem că le desființează, nemaifiind copii destui), fără veterinar. Dar cu biserică. Despre ultimul preot aflasem vorbe dinainte de a-l cunoaște. Lumea-l vorbea de rău cu teamă și respect, așa-i la sat. Într-o după masă de sărbătoare dormeam senină într-o cameră ce nici măcar nu era la intrarea în casă, cînd mă trezesc scuturată – așa l-am cunoscut și eu – să mă scol și să dau bani, probabil cîntase ceva la capul meu. N-am vrut. Mătușă-mea, smerită, Dumnezeu s-o ierte, i-a dat ea și-apoi am rîs pîn-am plecat și-am povestit tuturor cum a „intrat popa peste mine cînd dormeam”… Era mizilic întîmplarea, se mai spunea că bea și că trăiește cu una, cu alta… Nu-l judec eu, că are cine.

Satul cu animale fericite. Găina fericită de acolo trebuie că e originară. Te întîlnești cu tot ce are omul, nu numai cu găini, pe drum, cînd ieși. Dacă nu ești simandicosul de la oraș, e un mic rai cu păsări și animale de curte, de toate la un loc într-o armonie perfectă pînă sînt gătite sau vîndute.

Satul cu copii mici ca în reclamele la natură și – iarăși – fericire. Îi vezi pe uliți, mozoliți de fostele mîncăruri, cu obraji pufoși de sănătate, nămoliți de jocurile născocite, prăfuiți de fugi necontenite.

Cel mai tare joc al copiilor mei dintr-o vară, mai tare decît GTA sau LOL, a fost să care după ei niște roți de cauciuc pe un delușor de lîngă casă, să le dea drumul de-acolo, să se ducă după ele la vale și să le urce iar și iar, ca pe derdeluș, noroc că mai venea și noaptea…

Satul cu bătrîni înțelepțiți de vreme și cu case părăsite. Aș fi intrat în toate, pentru mirosul acela anume de vechi amestecat cu lucruri și mai vechi, pentru urmele de viață rămase, o cană pe vreo masă, o pătură nestrînsă pe vreun pat văzută printr-un geam spart, porți rupte scîrțîind – aș fi vrut să știu toate poveștile lor în parte…

Satul în care oamenii rămași muncesc ca să trăiască. Pentru ei înșiși, pentru alții, mai rar organizat. Sincer, nici nu merită. Lucrul la stat e o utopie falsă și bine întreținută. Firescul ar trebui să fie doar în palmele care-și muncesc pămîntul lor și se hrănesc cu rodul muncii lui.

Satul cu mult vin roșu. Mă și întreba copila mea, de altfel, într-o altă vară, cu sfială și mirare, mami, dar în Moldova nu se bea apă…?

Un sat natural și prietenos, un sat fără vile ridicate cu încă un etaj în fiecare vară din bani munciți în Spania și Italia.

Sat cu oameni pe care i-a mai îndepărtat sau înrăit viața, dar cu același fond strămoșesc de oameni buni la suflet. Mulți te domnesc și-ți dau încă din pîinea lor de toate zilele.