Bîrlad – o cronică la pas

Bîrlad… orașul meu de copil. Adică locul în care mergeam la oraș. Orașul de tranzit al tuturor vacanțelor mele.

Orașul în care m-au mîncat cîinii vagabonzi și țînțarii. Primii, la figurat, ceilalți – la propriu.

Orașul în care am văzut prima oară o căprioară adevărată la un om acasă, aveam vreo douăzeci de ani. Se spunea că o găsise, țopăia liberă într-o curte, printre găini și cîini. Cîte zile am stat acolo, m-am dus zilnic s-o văd. Anul următor… nu mai era. Am auzit că i-o luaseră.

Orașul în care, dacă te-așezi pe-o bancă, știi ce fac cunoscuții și necunoscuții din șapte sate dimprejur.

Orașul în care, plictisindu-mă în gară, am tras o dată un loz și-am cîștigat un leu. Și-apoi tot trăgeam la infinit și tot cîștigam un leu, pînă s-a plictisit și vînzătoarea. Noroc că venise trenul.

Orașul de provincie al cărui tipar îmi era atît de bine conturat în minte, încît l-am recunoscut, crescînd și comparîndu-le automat, în mai toate orașele de provincie de mai tîrziu.

Orașul cu bețivi și cu oameni de treabă simultan. Pînă și bețivii s-ar întrece pe ei înșiși în amabilități cu tine, dac-ar fi inteligibili. Firește, ca oriunde, o parte din ei, nu toți.
Orașul pe care l-am văzut și curat și murdar, i-am văzut primele blocuri ridicîndu-se, păreau așa de în plus și de aiurea iar azi par atît de multe și de firești.

Orașul care n-are încă McDonalds și KFC – cred că încă n-are – dar în care am mîncat una dintre cele mai bune pizza.

Un oraș cu supermarketuri cu aer condiționat și cu spitale fără și dezolante.
Cu bulevarde și cu ulițe vechi de pământ printre unele case.

Un oraș cu două sau trei licee, un teatru și o grădină zoologică la marginea lui, care ultima oară era uimitor de bine întreținută. Mi-a părut rău, ca intotdeauna, doar de faptul că mai există conceptul de grădină zoologică.

Un oraș în care, iarăși pentru prima oară – în București nu știu – am văzut, ca obicei, deci nu ocazional, partere de blocuri întregi amenajate ca mici grădini particulare, îngrădite, înflorate și superbe – pe baza căror legi, nu știu… dar blocurile acelea nu erau gri. Una dintre ele era a mamei (parcă) Andreei Răducan.

Un oraș cu elită, cu mijloc și cu marginea societății.

Un oraș primitor, încăpător, puțin prăfuit de nepăsările repetate ale autorităților.

__________

Foto repr. – Siret.

Imaginile fugare și unele impresii sînt de acum patru veri, cînd am fost ultima oară.