În fiecare dimineață, în fiecare vară, după atîtea zile una după alta de caniculă, eu tot mai sper.

Fiecare dimineață începe ca un vis. Cu semi-întunericul ei, lumina aceea neîncepută, cu un vag vîntuleț răcoros, nori conturați peste un soare încă neivit. Și stă așa, un timp, această iluzie.

Timp în care mă gîndesc de fiecare dată și sper naiv că, în ciuda prognozelor și a experienței, azi va fi altfel. Vor rămîne norii. Sau măcar vîntulețul. Sau orice, să nu mai văd chibritul roșu de pe accuweather…

… Pînă la prima rază mare și puternică de soare, cînd mi se năruie plat și sec toate așteptările. În flăcări le arde cînd cade oblic din înaltul ei pe pămînt.

Și tot implacabil mă întreb, a cîta oară, umil, pînă la jarul ce se-adună înspre seară, dacă nici măcar de la vreme nu pot avea așteptări.