Când am descoperit-o, am crezut că l-am prins pe Dumnezeul verii de picior.

Vara, simbolul efemerității absolute, al noului din locuri și din oameni, al eternității din castelul de nisip… Vara, anotimpul vacanțelor din orice vârste, sărutul valului cu țărmul, plaja dorințelor, orizont din nesfârșirea dorului… vara… Apus și răsărit, statornicia din căldura clipei…

… Și o café-frappé în față, desăvârșire la pahar, cea mai perfectă băutură, mi-a schimbat până și gramatica percepțiilor, superlativele au și ele codul lor sentimental ascuns și fac concesii verii.

Am cunoscut-o mai bine, în timp. Împreună atâtea veri, ne știm acum la picătură. Pe orașe, pe terase, pe regiuni. Pe număr de paie. Pe ornamente. Constanta amestecului de cafea, lapte și caramel, ornamentul impecabil improvizat mereu din frișcă, toate într-un domino de culori curgând neglijente în contrastul lor studiat.

Café-frappé e simbolul aceleiași efemerități. Ca și contratimpul din unele iubiri, café-frappé trebuie savurată contra-cronometru. În câteva minute de la intrarea ei pe scenă, dacă întâmplarea face să lase locul altor protagoniști, devine un lac bej și incolor de ingrediente nedefinite. Ca vântul primei toamne, ca prima ploaie monotonă, în care știi dinainte că stropul următor e leit celui ce abia s-a așezat.

Frișca este, prin excelență, eroina principală și definitoriu feminină, în toate formele posibil de atins. Frișca ia ochiul consumatorului de băutură estivală, frișca dă nota finală. La această frișcă am renunțat eu la un moment dat, învățând că, dincolo de ea, nu mai rămâne, totuși nimic, că ea dispare prima, că ea, această aparentă perfecțiune, dă și ia totul din fondul paharului.

Am trecut peste oprobiul tuturor barmanilor. Peste varietatea de reacții compatibile cu numărul firelor de nisip. Am născocit și susținut explicații. Am…

… Am renunțat. Acum beau din nou café-frappé și-atât, pentru că este băutura oricărei veri și simbolul oricărei clipe, cea mai modernă carpe diem și, la urma urmei, trăim în prezent.