1. Nu mai obișnuiesc să particip la saluturile zilei de dimineți bune și seri plăcute, decît dacă mă ține-n loc vreo poză sau un text anume; dar prietenii mă iartă sigur, n-au mesaj sau întrebare fără răspuns adresate mie.

2. Nu obișnuiesc să umplu spațiul comentariilor cu superlative, decît dacă e ceva ieșit din comun; cînd admir, o fac de obicei printr-un articol sau, dacă am cum, printr-o faptă și prietenii știu.

3. Nu mai pot să „ador” zecile de animale de companie și poze de profil zilnice, sînt prea multe, nici nu mă mai uit la toate; dar prietenii mă iartă sigur, doar mă vor pe mine, nu like-ul meu.

4. Nu fac declarații publice decît extrem și nu pun mare preț pe cele primite decît tot extrem; dar sînt sigură că prietenii mei se simt apreciați și iubiți de mine.

5. Cîndva reacționam la glume, le și comentam chiar, credeam că aia e socializarea, nu expunerea lor în șir indian și repetabil de azi; dar prietenii știu că rîdem destul live.

6. Nu mai am reacții, sau am de respingere, la textele zilei cu iubiri necondiționate și iertări, sînt saturată și am și o teorie proprie – n-ar trebui să deschidem gura despre respectiva iubire cît ținem încă animale în cuști și circuri; dar prietenii știu ce dau și ce primesc într-o relație.

7. Am renunțat la contraziceri, sarea și piperul virtualului; acum le văd doar pelin, de cînd m-am prins că celălalt nu vrea să se contrazică cu mine, ci doar să se afirme el; iar prietenii îmi știu părerea despre orice subiect.

8. Nu mai fac față tuturor aniversărilor posibile și imposibile de cocoși, broscuțe, pisicuțe, căței și alte rude ale multor „prieteni”, necunoscuți ei înșiși. Eu, în clipa în care scriu la mulți ani, îl văd pe celălalt cu ochii minții mele și, dacă nu-l văd, nu pot vorbi în vînt; dar prietenii știu că nu-i unul singur să nu-i fi spus la mulți ani de ziua lui.

9. Cred cu tărie că Dumnezeu e-n pasul zilnic și în gîndul cu care faci acest pas, nu pe rețele de socializare, contabilizînd amin-uri; prietenii mei știu că nu sînt atee în fond, deși mai par în formă.

10. Pe de altă parte, pot să înțeleg că toate cele de mai sus se cheamă socializare virtuală și că altfel nu ar funcționa. Nu vreau să jignesc pe nimeni, știu și oameni care participă din bună credință la această mare socializare colectivă și completează cu conștiinciozitate fiecare rubrică în parte. Dar eu am obosit și încep să mă întreb serios dacă nu devin cumva anti-socială… și dacă acest articol nu e, practic, o anti-reclamă la mine însămi.

10 bis. Sau poate nu. Poate că virtualul e cea mai mare iluzie contemporană. Scriem ceva, primim aplauze o zi, două și apoi tăcere pînă mai scriem altceva. Cei cinci mii de prieteni virtuali nu te întreabă ce mai faci, așteaptă să mai scrii încă ceva, să mai aplaude public. Dacă mori între timp, află de la alții și atunci, invers acelor de ceasornic, vor plînge public la fel de supărați sau de cuminți.
Poate că ce mai faci te-ntreabă prietenul uitat, cu care nu ai amintiri comune, pentru că el n-are cont. Poate că un gînd bun îți trimite cineva de care nici nu mai știi, pentru că nu-i prins în rețeaua care-l întreabă zilnic la ce se gîndește. Poate că ultima frontieră a omenirii e în cuvîntul rostit către celălalt, nu în cel scris într-un comentariu… Tu cînd ai rostit ultimele cuvinte către un alt om?
_____________

Foto repr. Potecuță