Bună, dragă Pandemie. Ți-aș spune Doamnă în context, ai deja potențial.

Mă gândisem inițial la apelativul de Domnișoară, dar ai depășit valențele suavității aferente.

Doamnă, ești acum omniprezentă în existența mea, deși foarte mare lucru nu i-ai modificat acesteia.

Mi-ai schimbat, e drept, drumul la Mega cu cel către magazinul din spatele blocului. Care între timp s-a supra-aprovizionat cu produse neconcludente înainte și și-a montat și aparatul acela mic de plătit cu cardul, căruia până acum nu-i găsea patronul justificare. Punct ochit și lovit, Doamnă.

În altă ordine de idei, scriu azi mai mult decât scriam ieri. Că azi nu mai scriu numai pentru mine. Mi-ai adăugat la textele zilnice și grija temelor online ale copilului. Dar lui îi place școala virtuală, deci, Doamnă, alt punct lovit.

Am auzit că provoci și niște ordonanțe. Nenumărate, deoarece eu le-am pierdut șirul cam de la a patra, cred, că nu prea mai vedeam diferența dintre ele. Încă te mai crezi provocatoare, deși au trecut niște ani de la ultima ta apariție în lume…

Să fii sănătoasă, Doamnă, mi-aș lua geamantanul, să plec. Doar că nu știu ce să scriu pe Declarație, să trec de cordoanele de polițiști puși pe amenduit pentru refacerea – sau mai degrabă creșterea – financiară a autorităților.

Căci autoritățile, în locul protecției estimate constituțional și jinduite uman, au reușit să mă facă să mă simt ca o infractoare, deși n-am cazier. Încă. Nu-mi face tu rost, te rog, de-o bilă neagră.

Prea rău în tine, dragă Doamnă, nu ar fi, ținând cont și de faptul fericit că nu m-ai contactat încă direct. Mi-am învățat pe de rost toți vecinii de bloc. Despre unii habar n-aveam de zece ani de când stau în el. Fenomenul e cumva asemănător bancului acela devenit viral, când s-a tăiat curentul și cel ce-l spune, rămas fără net, zice că a fost o ocazie să-și cunoască membrii familiei, care par de treabă. Așa și eu, cu vecinii.

Nu era punct ochit, dar nu-mi pare rău, sunt sociabilă din fire.

Și iubesc natura, dragă Pandemie. Da, o să zici că-i un clișeu, dar doare al naibii de tare să vezi de după jaluzele cum se desfac florile copacilor și-apoi cum unele anume se transformă-n corcodușele acelea mici, fără sâmburi încă, pe care-n fiecare an le-aștept ca pe-o constantă a trecerii mele pe pământ.

Și pentru că acum te-ai găsit tu să vii, tocmai când…, uite că las scris pe veci că am încălcat articolele 326 și 352 din Codul Penal și m-am dus fără mască și mănuși două blocuri mai departe și mi-am umplut tricoul, făcut căuș, de corcodușe.

Știi ce mi-a mai plăcut la tine, Doamnă? Serios vorbind, neaglomerația pe care-ai pricinuit-o.

A trebuit să fac un drum de neamânat într-o zi, într-o altă parte a orașului. Am mers cu două metrouri și un autobuz. Excursie veritabilă. Dar, cum să zic, cât mi-s mie de dragi oamenii în general, nu-mi sunt la fel când stăm lipiți în mijloacele de transport în comun. Oare-ar fi posibil cumva, Doamnă, să te termini mai repede, dar neaglomerația asta civilizată să rămână…?

Te-am cam lăudat, nu? Și tu ești în plină desfășurare încă…

Așa că aș vrea să mai știi și că mi-e dor. Nu știi tu ce-i dorul, decât poate cel de statistici și de arii de răspândire.

Dar mie mi-e dor să trăiesc fără o sabie a lui Damocles deasupra capului și nu dorm bine în patul lui Procust. Nici prin furcile caudine ale poliției nu mai vreau să trec.

Mi-e dor să merg pe iarbă, să stau degeaba pe o bancă. Să dispară fâșia aceea galbenă-n dungi de la intrarea în parc, ce-mi dă starea de crime scene din filmele de peste ocean.

Mi-e dor să merg liberă pe stradă, fără explicații. Să vorbesc fără mască. Să ating fără mănuși. Să privesc stelele după ora zece seara, atunci răsar ele. Să-mi beau cafeaua obișnuită cu prietenii obișnuiți la o terasă, obișnuită și ea. Sau nouă, sunt atâtea terase neîncercate încă. Să merg la mare, la munte sau în altă țară.

Mi-e dor să nu mă tem de nimic.

… Oftez, deja visez, dar fără visuri nu am construi realități.

Deci, Doamnă, închei aici mica mea scrisoare, cu speranța că nu-ți voi mai scrie și a doua oară și cu siguranța că am uitat să amintesc de multe altele.

Rămas bun, Pandemie…!

______________

Text apărut în Antologie de… Pandemie, editura Amanda Edit.
Foto și foto repr. – arhivă personală