Fapt divers

arhivă personală

Când a citit prima oară, n-a încremenit. De fapt, nici n-a înțeles bine.

S-a pus pe recitit, cu mâna cu cana de cafea rămasă în aer.

Silabisea gândul fără ea: dragi colegi, în urma unei îndelungi suferințe, colegul nostru Dan a încetat aseară din…

Aseară… ce făcea ea aseară…? La ce oră? Lumea scria sub anunț condoleanțe, Dumnezeu să-l odihnească, putere familiei etc. Iar ea ar fi vrut să întrebe la ce oră. Atât voia să știe, i se părea foarte important, devenise cel mai important lucru din lume să știe la ce oră plecase el definitiv. Să știe ce făcea ea la ora aceea aseară. Poate înțelegea altfel. Sau măcar înțelegea.

Fusese cel mai frumos băiat de pe strada ei, din adolescența ei. Nu mai văzuse pe nimeni atât de frumos. Era cu un an sau doi mai mare, uite că nici nu mai ținea minte exact.

Toate fetele erau înnebunite după el. Gesturile acelea degajate, studiate, în vânt, de băiat adorat.

Părul lui șaten care, uneori, în verile târzii, lucea cumva în bătaia asfințitului dintre blocuri. Tot uneori se mai uita în jur, să vadă dacă numai ea observa sclipirea aceea.

Ticul lui căpătat, poate studiat și el, de a-și scutura din când în când capul într-o parte, dându-și astfel bretonul lung din ochi.

Cum își punea câteodată mâinile în șold când apăra poarta improvizată de fotbal de pe câmpul din spatele blocului și i se părea că ceilalți băieți sunt prea departe sau își pierd timpul cu mingea aiurea.

Cum i se mișcau colțurile gurii într-un zâmbet vag schițat, vag ironic, de câte ori trecea vreo fată nouă și frumoasă pe lângă gașca lor din fața scării… Uneori parcă i se lungea și privirea după vreo „ea”.

Nu era niciodată bădăran, ca alții. Nu striga vorbe urâte sau dubioase după nimeni, nu se băga-n seamă fără rost niciodată.

Pentru că nu avea nevoie… gândi ea acum, era făcut pentru femei, pentru succes, era centrul atenției oricărei mulțimi, oriunde s-ar fi dus.

Avea și un frate, la fel de drăguț, dar îl eclipsa mereu. Cel puțin atunci.

Se-ntâlneau și la școală, pe culoare, pe la orele de sport, prin curte. Îi răspundea mereu la salut, dar într-o zi renunțase să îl mai salute, oricum îl vedea și seara, îl vedea pe geam, peste tot. Numai el n-o vedea niciodată, deși vorbe mai schimbau. Dar niciodată nu se uitase la ea măcar fracțiune, strop din privirile cu care le urmărea pe fetele frumoase sau interesante ale cartierului.

Într-o zi, cobora scările grăbită și sâcâită, se ducea la poștă să ia un timbru. O trimisese mamă-sa și nu prea avea chef, era cald, avea și o pungă goală în mână, să ia pâine proaspătă, dacă mai găsește.

S-a lovit de un băiat care urca și el la fel de grăbit, câte două trepte deodată, fredonând.

Până să vadă, până să înțeleagă ce se-ntâmplă, el o prinse cu ambele mâini de mâinile ei goale, să nu cadă, ținea minte și acum că avea un maieu bleu cu câteva paiete pe guler și părul strâns în coadă.

Ea ținea minte și azi, el probabil uitase cu următoarea treaptă urcată. Mâinile lui pe mâinile ei goale le-a simțit mult timp după aceea. Punga îi lăsase tuș negru pe palme, de la desenul de pe ea.

El și-a cerut scuze apoi, ea zâmbise, se pierduse toată… dar câte începuturi de nopți nu și-a repetat apoi în minte întâmplarea, mereu cu altă și altă continuare… uneori cu finaluri la care cu ochii deschiși nici nu îndrăznea să viseze.

Altădată, prietena ei cea mai bună din copilărie, Alina, avusese o idilă scurtă cu frumosul și deja faimosul Dan și apoi se certase cu el. Îi spunea tot, trăia prin cuvintele ei începutul acela de legătură, se substituia prietenei în gând și apoi îi părea rău de curajul avut, nici nu mai știa dacă e curaj sau ceva urât. Uneori i se părea, cu poveștile Alinei, că se-ntâlnesc în trei, dar nu înainta prea mult nici în gândul ăsta. Prefera să renunțe, nu știa nici ea din ce sentiment. Mai stăteau serile împreună, toți, la scară. Erau cele mai grele momente pentru ea. Se mai pupau în joacă, iar lui îi plăcea, din când în când, să-i mângâie Alinei brațul cu un fir de iarbă, lung. În sus și-n jos pe brațul gol al Alinei, vedea mișcarea aceea repetată și își aducea aminte mereu de mâinile lui pe brațele ei din ziua când se ciocniseră pe scară. Privea mereu tandrețea lui pentru alta cu un chin ciudat și resemnat.

– Cristina! Cristinaaaa…! s-a auzit într-o dimineață strigată din urmă. Era el, Dan, îl recunoscuse dinainte de a se întoarce și-a rămas să-l aștepte.

Zgribulit, cu gulerul gecii ridicat în toamna care începea, călcând cu adidașii lui Puma noi, cum nu aveau mulți pe-atunci, pe cele câteva frunze căzute și umede de la ploaia de noapte.

– Pot, te roog, să te rog ceva?

Știa că n-o strigase ca să meargă împreună, nu făcea asta decât dacă se nimerea. Și mai știa dinainte că n-avea să-l refuze, orice ar fi fost.

– Știu că nu ești prea prietenă cu Miha, dar… am vorbit și cu ea… ai putea tu să le zici alor ei că mergi și tu într-o excursie, ca să o lase și pe ea? Ai voștri se au bine, ne-am gândit noi.

Noi. Deci s-au gândit la ea, au vorbit despre ea și, cum ea nu era „prea prietenă” cu Mihaela, el avea să-i spună. Dar ce-ar face ea în ziua aia de „excursie” nu se gândise probabil nici unul. Poate să se prefacă cu o seară înainte că nu se simte prea bine…

Culmea, amintindu-și acum, nu mai ținea minte nimic de excursie, de Mihaela, de ziua respectivă. Doar rugămintea lui o ținuse minte.

Până și profesorii îl simpatizau. Aveau, printre alții, o profesoară rea și țipătoare. La Dan, când îl prindea fugind bezmetic prin curte, nu știa cum se făcea că nu urla niciodată. Doar îl oprea sau îl striga pe nume și-l atenționa. Pentru farmecul lui, pentru părinții lui cu funcții importante, cum ziceau alții… n-a aflat niciodată, dar nici n-o interesa acest aspect.

Pentru ea conta doar că Dan nu părea să fi văzut sau să vadă în ea vreodată o fată de plăcut. Ci numai fata de la scara B, prietenă cu, sau cu, care-i mai aducea mingile la fotbal uneori sau îi ținea de urât până la stația de tramvai.

Și într-o zi, de fapt o seară, era deja la liceu, s-a hotărât. După atâția ani de leapșă în care Dan n-o prinsese niciodată pe ea, v-ați ascunselea în care Dan n-o căuta niciodată pe ea, a treia în toate prieteniile lui de cartier, s-a hotărât.

arhivă personală

Nu-l va mai visa, nu-l va mai dori, nu-l va mai nimic, îl va îngropa undeva în suflet, ascuns bine, ca prima ei iubire, ca iubirea ei neîmpărtășită, nespusă nimănui și atât.

Au trecut anii și așa a rămas. Se mutase, el, nu departe, ea plecase din cartier, dar mai venea pe la părinți. Se căsătorise, el. Apoi, și ea, fără legătură.

Din când în când, rar, mai auzea vești. Vagi, de prin vecini, de pe la foști prieteni sau cunoștințe comune. Nu ajungeau la sufletul ei. Rămâneau undeva, în eter, la intrare, înregistrate ca în transă, nu revenea asupra lor.

Viața ei fusese simplă și obișnuită. Nu avusese mari aventuri. Nu colindase țări sau mări. Nici facultate nu făcuse, n-avea bani, n-avea interes.

Nici drame nu trăise. Părinții îi erau împreună și se înțelegeau bine, soțul pe care îl nimerise era un om de treabă, toate erau cât de cât pe drumul bun. Copilul crescuse, era în primele clase. La serviciu muncea mult și degeaba, dar aveau din ce trăi, nu se plângea.

… Toate până în dimineața aceea cu anunțul acelui cunoscut, dragi colegi…

Atunci lumea i s-a rupt în două și sufletul i s-a făcut țăndări dintr-o dată, ca la o comandă nevăzută. Toate amintirile nenumărate, fragmențele mici de vorbe și imagini i-au spart în bucăți carcasa, lăsând un gol imens cu care nu avea habar ce să facă. Gesturi crezute uitate atâta amar de vreme ieșeau acum la suprafață, gesturile acelea care ți se întipăresc în minte pentru totdeauna, necondiționate, devenite abstracte, parte din propria ființă.

Îl știa departe, bine și în viață. Și-acum citea sec că nu mai era. Plecase definitiv din lumea asta și nu va ști niciodată cât și cum îl iubise ea în gând atîția ani.

Acum se va duce la serviciu, pentru că nu are de ales, își va face și azi treaba care nu-i place, se va înghesui la întoarcere în autobuz, ca în fiecare zi, se va certa puțin cu fata când va ajunge diseară acasă, îi va pune soțului de mâncare…

Ce viață de rahat, își zise gândind că trebuie să-și poarte trupul mecanic pe drum, el nu mai e, atât aș fi vrut întotdeauna, doar să știe. Nimic mai mult, să știe că l-am iubit și acum nu mai am cum să îi spun.

… Cafeaua neterminată a rămas singurul martor mut al acelei dimineți.

______________________

Apărută în revista Astralis nr 2/2020. O întîmplare adevărată ca viața, ajunsă la mine din întîmplare…

arhivă personală

36 de gânduri despre „Fapt divers

    1. Mie mi-au dat lacrimile cînd mi-a spus fata aia, la final, „ce viață de rahat”, dar nu puteam să scriu așa pentru o revistă… Am scos-o din mine, ca să mai uit de tristețea ei.
      Mulțumesc!

      Apreciat de 3 persoane

  1. Cât de mult poate să-ți afecteze viața o iubire (?) neîmpărtășită, care te roade și-ți amărăște toată viața. Probabil că fiecare din noi avem un Dan sau o Dană din adolescență la care mai visăm încă. Chiar dacă s-a stins, probabil fără nici măcar să știm.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Undeva, în suflete, există la fiecare un „dan/dana”. Neconcretizarea relației o transformă în sufletul nostru ca putând fi ideală…dar e puțin probabil, e doar încă un vis rămas neaprins.
    O zi frumoasă și răcoroasă!🤗

    Apreciat de 2 persoane

    1. … poate de-aia-i si zice ideala, ca sa ramina doar un ideal… cine mai stie, dar cred c-am fi si prea seci fara idealuri.
      am aer conditionat, din fericire, multumesc…! altfel mi s-ar fi topit si umbra idealului 😃

      Apreciat de 2 persoane

  3. Emotionanata si foarte bine scrisa. Intrebarea se pune daca nu este mai bine sa ne exteriorizam aceste sentimente, chiar daca nu asteptam, de fapt, nimic de la celalalt. Ca sa nu ramanem cu regretul „ce-ar fi fost daca…”, indiferent daca persoana respectiva mai e sau nu printre noi. Altminteri, unele momente se pierd si, chiar cu ambii traind pe aceeasi lume, nu se mai armonizeaza pentru un rezultat anume. Fetei din povestire i s-a sfaramat chiar si visul.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Captivitatea unui gînd e cumplită. Dar uneori și mai cumplită e eliberarea lui în contextul social.
      Fata asta mi-a spus doar mie, acum mult timp, si mi-am permis o poveste pentru ca asa am simtit eu tristetea ei, că urlă de neexprimare. Si pentru că mi se pare ceva foarte frumos și pur și înțeleg perfect acel ”atît voiam, să știe”. L-ai înțeles și tu, și clar că și cei care au citit pînă acum.
      Dar am văzut și trăit întîmplări în care frumosul acesta spus a luat valențe inimaginabile în contextul social de care spuneam, neveste supărate, intrigi, bîrfe, interpretări etc, pe care chiar mă bate gîndul să le povestesc și nu știu încă cum.
      Dar încerc din răsputeri să redau întîi inocența unor astfel de trăiri, acolo unde o simt.
      În concluzie, cred că-i destul de greu de ales între a vorbi și a tăcea…

      Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.