Nu știu cum îl cheamă.

Nu știu ce face (în afară de tir, deși cred că nu multe, are o tolbă de povești despre concursuri la care a fost, probabil pușca, pistolul, vesta și alicele sînt mult din viața lui), cum e, unde și de unde e, dar e un om tare bun.

Demult sau poate niciodată n-am văzut un om așa de molcom și de ager în același timp. Blînd, abia-l auzi ce spune și tocmai d-aia, fiindcă vrei să-l auzi, atunci cînd vrea să-ți zică ceva te pomenești că taci brusc și total. N-ar fi nevoie, dac-ai mai fost o singură dată într-o sală de tir știi ce-ai de făcut în mare, te descurci, dar, inexplicabil, chiar vrei să stii cuvintele pe care le spune pentru tine omul acela mare și bun.

arhivă personală

Merge-agale, atît de agale încît ți se pare că nu va mai ajunge niciodată lîngă tine. Și, în timp ce te gîndești că parcă nu mai vine, îți dai mereu și inevitabil seama că el e deja acolo, așteptînd liniștit acțiunea căreia îi vine rîndul. Și simți că e totul bine.

Nu e-n foto, nu pentru că nu vrea sau nu e voie sau altceva. N-are nici o problemă cu asta, dar, atunci cînd vede că declanșezi o cameră, dispare agil și subit din orice cadru, cu o delicatețe greu de imaginat și care te surprinde mereu plăcut.

E atîta frumusețe și eleganță într-un simplu antrenor de tir, cînd ai putea crede, justificat dar preconceput, că o armă îți dă alte valențe sufletești decît cele pe care le reprezintă aprioric, e aproape greu de înghițit într-o epocă, sau ce o fi, care a ridicat epatarea, falsitatea și trasul în celălalt la un nivel nepermis de jenant.

Clubul Steaua, acum doi ani.