google

Prietena cu care lucrez acum la un proiect e plecată din București.

Ne cunoaștem de atîtea zeci de ani și am trecut prin atîtea rele și grele împreună… dar am rămas, iar faptul acesta îmi pare că îmi dă dreptul să zic că ne cunoaștem bine.

Sigur, anii trec… să ridice secunda cine nu știe cum trec anii… ne mai schimbăm, de epitete, de conotații, de împrejurări, chiar și de haine, puțini încremenim o viață într-un stil.

Dar baza rămîne. Datorită ei zicem că ne cunoaștem și că sîntem prieteni.

În ultimii ani, pînă la acest proiect comun, am vorbit mai rar iar asta ar fi trebuit să nu însemne nimic.

Și vorbim noi la telefon zilele trecute și-o-ntreb cînd se-ntoarce-n București. Dialogul mot-a-mot a fost așa:

– Deci cînd vii acasă?
– Duminică seara.
– Aha. Ok. Deci luni, marți. Vorbim atunci despre.

Eu am zis-o automat, ca pe o lecție de viață bine învățată, prietena mea să mă omoare instant prin telefon, nu alta… Cum adică luni, marți, dac-am zis duminică??? Vorbești cu mine, cu cine crezi că vorbești…?!?

… Și-abia atunci m-am sesizat… Se simțea jignită și-a trebuit să-i explic ce explic și acum în scris, cu revelație tristă.

Sigur că mai cred în oameni. Dar într-un număr din ce în ce mai mic, pentru că am ajuns, majoritatea, să nu mai ținem cont nici măcar de cele mai banale lucruri pe care le promitem sau le putem face unii pentru alții.

Atît de rar am întîlnit în ultimii ani un cuvînt ținut, încît am ajuns să îl decalez sau pun sub spectrul îndoielii din start. Cîndva mă revoltam, mă certam, plecam, renunțam. Acum le iau ca atare pe toate neținerile de cuvînt și-mi fac, ca în exemplul de față, traducerile mele proprii, ca să-mi pot vedea de treaba mea.

M-a „iertat”, într-un final. Și eu, știindu-mă, aș fi sărit în sus, cu toată inerția mea actuală, la o așa bănuială despre mine.

Iar motivul pentru care îmi expun aceste gînduri e că încă nu înțeleg, sînt eu prea blazată sau lumea se prostește văzînd cu ochii?