google.com

Sînt pe dinafara știrilor. De cînd cu pandemia, am renunțat la ele pe la mijlocul ei.

Total. Mai ajung la mine sub formă de glume sau din articolele celor care au creditul meu.

Nu mai am chef să mai țin partea nimănui și să urlu pentru nimeni, căci, ghici ce, am descoperit c-am obosit.

Omul nu se va schimba în veci, ca locuitor de planetă din spațiu, iar eu simt că nu mai pot să țin pasul cu el, iau o pauză, am coborît deja la stația care-a trecut.

Putem dărîma orice statui, la urma urmei nici nu trebuia să facem altora chip cioplit la care să ne închinăm. E o afirmație ale cărei sensuri multiple mi le asum în totalitate.

Nu mă impresionează statuile de personalități publice sparte, așa cum și religiozitatea cu care se fac mă lasă rece, doar vandalismul cu care se distruge încă mă sperie.

Un vandalism identic cu acel al interzicerii unui film de dragoste pe fond istoric.

Probabil că vom fi ajuns la marginea prăpastiei dintre omul politic și cel de rînd, de nu mai iese nimic niciunde.

Despre americani cel puțin… mereu am crezut că trebuie să-i ajungă cumva blestemele indienilor. Nu poți clădi statuia libertății pe un cimitir uman pentru vecie.

Nimic nu-i pe vecie pe pămînt, nici o nație, nici un erou civilizator, nici un cîștigător acolo unde a fost o luptă.

Nothing lasts forever, veșnică-i doar ziua de azi pe care o trăiești, cu toate bunele si relele ei și la sfîrșitul careia îți spui, etern și simplu, after all, tomorrow is another day.