Prietenii din copilărie sînt povești fără sfîrșit.

Sînt un dar pe care ți-l dă viața și căruia uiți să îi dai un preț la timp, deoarece la început doar îl trăiești. Prețul apare cînd nu-i pierzi și simți cum trece timpul tău lîngă ei. Sau cînd îi regăsești.

Pe Dana am regăsit-o. Într-un mod de care voi zîmbi de cîte ori îmi voi aduce aminte. Într-un grup virtual cu foști colegi de generală, apărînd la un moment dat și din cei ce erau de partea cealaltă a catedrei, luaserăm hotărîrea, noi, adminii, ca, la introducerea noilor persoane în grup, să le vorbim cu dvs.

A fost mai mult o glumă, dar eu chiar m-am conformat. Întrebările nu erau automate, ca acum, vorbeam cu fiecare solicitant în parte.

Prima cerere care a urmat după hotărîrea cu politețea a fost a Danei. Numele, altul acum, nu-mi spunea nimic. Am schimbat un dvs pînă ne-am prins c-am fost colege de clasă. Că ea e ea și eu sînt eu. Și-apoi a fost de-ajuns să îi văd poza…

Poza de azi, în care era aceeași Dana de ieri. Peste unii oameni nu trec anii, doar greutățile parcă trec, să lase loc frumosului.

Dana e neschimbată la chip și la suflet. Dana n-a stat pe gînduri, ca și mine de altfel, că plouă afară sau că n-avem timp, să ne vedem și în realitate cît de repede am putut. Și de atunci ne tot vedem.

arhivă personală

Parcă abia veniserăm de la școală, ne-am aruncat ghiozdanele și ne-am apucat să derulăm iar luna și stelele, atît de simplă a fost revederea. Pînă la simplitatea asta, e drept, e un roman în multe volume al poveștilor care ne leagă.

Dana e aceeași fată cuminte din prima bancă mereu, doar că acum ridică mîna mai des și știe mai multe răspunsuri. Și a luat și nota de trecere a testului de prietenie în afara timpului și spațiului.

Căci uneori știi, cu sufletul, ce nu poți să explici cu mintea.

Dana nu-i un înger pe pămînt, Dana nu-i cea mai bună prietenă a mea, nu-i cea mai cea în ceva anume. E, pur și simplu, Dana.

Ea este Dana, colega mea…