N-are balta pește

Sentimentul acela că poți conta pe cineva.

Și contezi liniștit, pînă ai nevoie și îi ceri cineva-ului ceva. Ceva concret. Ceva.

Și atunci cel pe care contezi te lasă baltă. Devine evaziv – din invaziv, nu-l mai găsești, are brusc altceva de făcut, n-are timp, deși acum, de exemplu, e pandemie.

Sau, conform înțelepciunii populare, te lasă baltă.

De ce baltă, filosofez eu, că tot n-am ce face de cîte ori nimeresc în balta respectivă și m-apuc mereu de căutat etimologia ei.

N-am găsit-o încă, semn că n-a mai fost nimeni curios, dar am dat de o explicație super într-un articol mai recent. Nu te lasă „lac”, „rîu” sau „cascadă”, „mare” sau „ocean” – ultimele două-s de la mine. Te lasă baltă, pentru că balta e, prin definiția ei oficială, ceva format natural, din resturi de alte ape, sau artificial, care nu se reînnoiește de la sine și, prin urmare, în ambele condiții ajunge să miroasă urît, ca să vorbesc frumos.

Atunci… de unde are balta pește? Nu-s biolog, habar n-am, eu din nămol vedeam ițindu-se doar mormoloci și broaște, alge stătute si țînțari, probabil îi pun alții să se înmulțească, ca să-și înmulțească și ei veniturile din activitatea sportivă aferentă.

Dar așa, la figurat, eu nu cred că balta are peștele ei cinstit și curat, țestoase nici atît, că altfel n-am sta toată ziua să dăm cu bățul în baltă.

P.S1. Nu e un articol despre cineva anume. E doar un cumul de impresii despre cum am ajuns în timp să contez doar pe mine însămi, senzație tot mai crescîndă cu anii.

P.S2. Sper să nu dea Aldus iar peste mine din întîmplare și să concluzioneze că demitizez și proverbele.