La fîntînă

google.com

… Nu mai știu exact de la cîți ani am căpătat dreptul de a mă duce să iau singură apă de la fîntînă. Căci era un vis înverșunat al meu să merg singură la fîntînă.

Am trecut întîi prin două etape ușor de imaginat. Prima, cea în care doar îmi însoțeam bunicul la fîntînă. În a doua, deja căram și eu o căldare, mare, nici gînd de mică, găletușa m-ar fi jignit profund. Nu era încă plină ochi, dar important era pasul înainte.

Și într-o zi oarecare, de-a lungul anilor aceia, m-am trezit aducătoare de apă cu drepturi depline și exclusive în curte.

Fîntîna aceea era oricum un loc magic, dar acum devenise un paradis, iar drumul pînă acolo – pavat cu cele mai frumoase peripeții.

Ca să ajung la ea, ieșeam din curte și mergeam pe două poteci, în formă de L.

Prima era cu porumb în stânga și în dreapta, mai înalt decât mine de obicei, nu mă vedea nimeni, nu vedeam pe nimeni. Iar partea din dreapta era a noastră. Așa că obișnuiam să cotrobăi mult prin pădurea de porumb, cu gălețile în drum lăsate, pînă intram înapoi în curte.

În pădurea aceea, Merlin era mic copil pe lîngă ce minuni întîlneam eu: tot felul de gîngănii ciudate și gîndăcei colorați, unii necesitau luptă să-i dai jos de pe haine, se chirceau cu piciorusele lor de țesătură și trebuiau trași cu putere.

Apoi, chiar dacă era tot pămîntul nostru, era gard de plasă înalt între curte și porumb. Așa că, de multe ori, stăteam pur și simplu agățată cu mîinile de gard și priveam înăuntru, în ogradă, vedeam păsările cunoscute, pe bunicul meu ocărînd cîte una mai nărăvașă, vreun cățel zglobiu dintre puținii pe care-i țineam liberi. Și faptul acela că eu vedeam și auzeam tot iar ei nu știau că sînt acolo îmi dădea o euforie de nedescris. Mă simțeam puternică fără să pricep de ce…

Lucrurile o mai luau razna cînd prindeam cîte vreun pisoi sau pui de găină scăpat prin plasă în pădurea de porumb. Atunci prinderea fugarilor devenea o aventură colosală, mai ales că piuiau sau mieunau și mă puteau da de gol.

Cealaltă potecă, următoarea, după ce coteam, avea alt regim. Nu trebuia să mă abat de pe ea, căci în ambele părți era locul altcuiva.

Pădurea din stînga, care era aceeași pe ambele poteci, a unei vecine, mi-a rămas virgină pînă la sfîrșit. Ce taine ascundea n-aveam să știu niciodată, dar presupun că erau asemănătoare. În schimb, în dreapta celei de-a doua poteci era un loc gol, al nimănui, sau habar n-am, dar nu-i făcea nimeni nimic. Așa că era mereu cosit și plat și prin el vedeam casa și curtea de după.

Erau niște vecini la care nu mergeam de obicei și aveau și niște copii mai mici decât mine cu care nu m-am jucat niciodată, mi-e imposibil acum să spun de ce. Dar deja le știam numele, obiceiurile și toată curtea ce-o vedeam de pe poteca unde stăteam și priveam minute în șir… Acum am uitat cum îi chema, dar erau cel puțin trei prichindei care zburau în toate părțile și la care o femeie striga de mama focului toată ziua.

De păpușile din știuleți de porumb cu părul de mătase nu mai spun, nu cred că e fetiță veche să nu le știe. Acolo, în pădurea de porumb, mă mai jucam și cu alte fete, dar cînd veneam de la fîntînă mi le mai pregăteam și singură, în prealabil.

pixabey

Fîntîna în sine era un rotund gri de beton, cu o cumpănă care avea o căldare la fel de gri în vîrf și cu un lanț care necesita ceva forță să îl tragi înapoi.

Cea mai mare bucurie la fîntînă era clipa aceea unică de fiecare dată cînd, tot dînd de lanț în jos, la un moment dat galeata se lovea de luciul apei și răzbătea cu ecou un sunet anume pînă sus… Venea trucul cu scufundarea ei înclinată, ca să se umple, apoi trasul în afară, la galere.

Mai tîrziu, bucuria cu scosul apei a fost inlocuită cu bucuria întîlnirilor. Oamenii mari nu mă interesau, deși, iarăși n-am idee de ce, aceiași mă întrebau mai mereu a cui sînt. Nu cred că uitau, cred că era doar plăcerea schimbării de cuvinte între noi. Și mai era și plăcerea răspunsului meu, dacă tot aveam ocazia să-l dau, urmată de veșnicia exclamației:

– A, fata lui Mia de la București…

Poate că de aceea sînt totuși încă sănătoasă, la cîte urări de sanătate în urma răspunsului am primit atîția ani, mi-ar ajunge cîteva veacuri.

Dar nu oamenii mari, ci copiii de-o seamă cu mine mă interesau. Aveam verișorii mei cu care mă jucam mereu și pe la care mergeam sau veneau la mine, dar nu mă lăsau la oricine din sat. Așa că întîlnirile de la fîntînă cu cei de-o seamă cu mine la care aveam acces limitat erau de gradul zero toate.

Cel mai frumos – pentru mine, nu pentru ceilalți săteni – era cînd nu era apă-n fîntînă. Atunci trebuia să merg la următoarea, care era destul de departe, cîteva case cu curți lungi. Iar acolo era cu totul altă lume, alți copii și oameni, altă viață. Și pretext de-ntîrziat cu carul…

De un singur lucru, pe care nu știu dacă l-aș mai repeta azi, nu m-am plîns niciodată: de greutatea celor două găleți cu apă, cu care ajungeam mai mereu întregi acasă.

37 de comentarii

    • 😁 eu aș avea, dar nu mai are nici un farmec. Fîntîni ca a noastră, căutînd acuma o poză pe net, ghici unde am găsit… pe olx, la „fîntîni rustice”… Mi s-a părut culmea, dar e o realitate.

      Apreciază

  1. Parcă te vad, parca mă vad, prin „pădurea” de păpușoi. Și la fântâna mi-e ..pe mâna, știu să scot apa și la la fântâna cu cumpănă… Wii de ajuns cu gălețile întregi era mai greu că nu era ușor să „urci valea”. 😛 Mi-a plăcut mult incursiunea in copilărie. ♥️ Pupicii

    Apreciat de 1 persoană

  2. Uite, că îmi scapă ceva (să fiu sinceră, îmi scapă multe!)! Habar nu am de unde cărau părinții apa până au săpat fântâna!? Dar mersul după „borcut” sau „borviz”, adică apă minerală, era momentul nostru zilnic. Aveam şi un semnal, ceva lovitură puternică, să se audă şi porneam cu toții. Ei, ar fi de povestit…
    Numai bine!

    Apreciat de 1 persoană

  3. Mi-ai amintit de fântâna copilariei, doar că era la noi în curte. Nici eu nu am avut voie o vreme să mă apropii de ea. Apoi s-a nimerit ca bunica să fie bolnavă și nu m-a mai oprit nimeni să-i aduc apă. Avea o roată de care trebuia să învârţi și la început mi s-a părut destul de greu, dar m-am obișnuit repede.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Porumbul arătat de tine în imagine e tocmai bun de pus la fiert. ”Fructul” meu preferat de toamnă. 🙂
    Noi aveam fântână în curte, deci și avantajul de fi vizitat de copiii vecinilor, destul de voinici pentru a scoate și căra găleata cu apă.

    Apreciat de 1 persoană

    • Mie-mi plăcea porumbul copt cel mai mult…!
      Cu fîntîna, mi-am adus aminte acum, din vorbele tale, că era cineva (și chiar nu mai știu cine!) care, tot așa, o avea în curte. Luau vecinii apă de-acolo și cine lua scotea mereu o găleată în plus pentru proprietar :)))
      Dar cred că prin Oltenia, căci, cel puțin în satul meu din Moldova, nu avea nimeni fîntînă în curte. Toate erau la intersecții de uliți 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  5. Eu am avut găletuşă. Eram tare mândră de ea, aveam vreo 3-4 ani, nu ştiam la vârsta aia ce-i aia jignire, să te simţi ciudat că n-ai găleată. Ar fi fost oricum mai mare găleata decât mine. Şi eram fascinată de fântâna aia. Era cu roată, cu lanţ. Cea cu cumpănă era mai departe şi nu mergeam acolo. Dar aia cu cumpănă mi-a rămas mie-n suflet, mi se părea fantastică şi pentru că nu înţelegeam cum poate cineva să scoată apă din ea. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Te cred… ❤
      Din păcate, găletușe mici de tablă nu erau :))) eu nu îmi aduc aminte nici la alții să fi văzut; dar mi se mai încurcă amintiri.
      Fîntîna cu cumpănă, cred acum, e cea mai rudimentară dintre toate. Cred, nu mai caut pe wiki 🤔😀

      Apreciat de 1 persoană

  6. Vreau să mă crezi că bunica mea a avut o fântână exact așa ca-n poza ta. Și avea femeia ditamai curtea cu grădină mare pe care o uda așa la găleată și eu eram ajutorul de nădejde, ea fiind văduvă, deci articolul ăsta e total pe gustul meu. Merci 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.