De douăzeci de ani stau lîngă un parc mare.

La început a fost fericire de nedescris. Acum douăzeci de ani era cu totul altfel. Copaci, iarbă, nisip și cîteva terase. Îi învățasem fiecare fir de iarbă și fiecare pietricică.

Azi doar îl folosesc. Multe retrocedări, multe blocuri cu patru etaje, prea multe terase, prea mult fum și muzică îndoielnică maximă, copaci tăiați, nisip scos.

Să ieși din casă și să intri într-un parc în care alții veneau de departe să se plimbe prin el era ca o minune care la un moment dat, nici nu mai știu cînd, s-a dus.

Căci, nici asta nu știu de unde, începuseră să vină valuri-valuri de oameni cu păturici, role, biciclete, trotinete, mingi și banii strînși special de dat în bărci și astfel a ajuns impracticabil în weekend-urile calde și senine.

Iar zilele de luni erau cam deprimante, pînă se făcea curat în parc. Chiar mă-ntrebam dac-or să crească lanuri de floarea-soarelui printre hîrtii și pamperși.

Nici cîmpul lui nu mai e cîmp pe care să alergi sau să îi vezi lungimea, e azi amenajat cu diverse chestii colorate și cu palmierii de sezon, băncuțe îngrădite, chinchi totul.

De fapt, e cumva diferența dintre jocurile noastre cu petale de flori în pămînt modelat cu apă și bucătăriile Barbie cu miniaparatură modernă de azi.

M-am dus prin el totuși, chiar dacă e duminică și a treia „zi de relaxare”. Și a fost bine.

Era plin. Dar nu cît să te strecori lateral printre alții, probabil au avut alte drumuri. Plin cam ca într-o zi de vacanță obișnuită.

Arhivă personală

Toate leagănele și locurile de joacă sînt încă crime scene. Deși, pe alocuri, unele fîșii au, să zicem, căzut…

Arhivă personală

Mașinuțele și restul sînt acoperite toate.

Arhivă personală

Scena e goală, mare și frumoasă, rampă de trotinete între spectacole. Dar asta era și înainte.

Arhivă personală

Apele, fîntînuțele, tot ce-i cu lichid colorat de joacă funcționează.

Arhivă personală

Au văzut cîteva terenuri noi pe asfalt de care nu știam.

Arhivă personală

Și cîteva băncuțe noi, care mi-au plăcut tare mult.

Arhivă personală

Și, mai ales, eternele desene pe asfalt, locul comun al copilăriei lumii.

Arhivă personală

Lacul e și el la locul lui. N-am coborît, nu cred că și-a schimbat compoziția sau aleile între timp.

Arhivă personală

Nu știu virusul ce făcea, dar nimeni n-avea grija lui și nu vorbea de el. Foamea de lucruri obișnuite este devorantă.

Voi reveni și zilele următoare, mi-e dor deja de țînțarii nemaistîrpiți de ani buni de nici un primar.

Și de întîlniri. Cu mămici cunoscute, cu copiii vechi care au crescut și de care să mă minunez, privindu-le fascinată metamorfozele, uneori chiar ca în basme, peste noapte.

Mica noastră vedetă, Eva