google.com

– Luați tot! Tot! Ciuguliți-mi ochii, mîncați-mi ficatul, înfingeți-vă ghearele-n carnea rămasă, beți-mi sîngele șiroind, șoptea pasărea, năvălită, conștientizîndu-și pieirea, în flăcările durerii, cu ultimele puteri.

Și toate păsările din jur, neam din neamul ei, surate de zbor pîn-atunci, văzînd-o căzută, au tras cît au putut în toate părțile pînă au făcut scrum tot ce mai rămăsese din ea.

Era una cu pămîntul acuma, deși locul ei de pasăre ar fi fost pe cer.

Dar probabil că numai pămîntul înghite tot ce i se dă.

Bobul acela de conștiință însă din ultima suflare a păsării nu voia să piară, nu-și găsea locul în univers.

Și se rostogoli el, amestecîndu-se cu praf și noroi, spălat de ploi și îmbrăcat de întrebările țărînii iar, pînă cînd se făcu mare din nou, departe, într-un alt loc și în alt timp.

Vîntul, înduioșat de atîta putere, suflă peste plămădeala nouă din jurul bobului de conștiință cu urmă de suflet în el și îl făcu, după forma întipărită în bob, pasăre la loc, mai mîndră și mai frumoasă decît fusese.

Oamenii de pe pămîntul pe care căzuse pasărea, văzînd minunea, au vrut s-o denumească, cum denumesc ei tot ce întîlnesc.

Pentru că, probabil, nici la ei lucrurile nu sînt desăvîrșite și au mare nevoie de credințe și de idolatrizări exterioare. Și tocmai de aceea i-ar scrie versuri și i-ar cînta ode, dar nu i-au găsit încă un nume.

Pasărea trăiește de atunci fericită și nevăzută, nemaiarătîndu-se nici oamenilor și nici celorlalte păsări, undeva, în înaltul cerului, unde e un singur cimitir. De stele.

Și doar din cînd în cînd, mișcată de propria-i suferință veche, se mai lasă întrezărită de vreun căutător de visuri care țintește mai sus decît toți.